"Paradis în destrămare"

În acest mileniu al III-lea, viaţa multor oameni nu este decât "o fugă nebună" după bogăţie, oamenii "răpindu-I" deseori lui Dumnezeu şi ce I-a mai rămas, adică ziua duminicii.
Sfânta Scriptură ne învaţă că trebuie să muncim şi să încercăm să ducem o viaţă decentă. A avea o casă în care să trăieşti, un salariu de care să te foloseşti pentru a-ţi creşte copiii, nu este un păcat. Păcătuieşti atunci când devii robul materiei, când cauţi mai întâi cele ale acestei lumi, şi nu Împărăţia lui Dumnezeu. Iată ce spune în sensul acesta Înţeleptul Solomon: "Doamne, sărăcie nu-mi da, nici bogăţie, ci dă-mi pâinea care îmi este de trebuinţă. Ca nu cumva săturându-mă peste măsură să mă lepăd de Tine şi să zic: "Cine este Domnul? Sau iarăşi, sărăcind să mă apuc de furat şi să defaim numele Dumnezeului meu" (Pilde 30, 8-9).
Datorită acestei preocupări, omul modern a uitat de moralitate, de bun simţ, de faptul că toate cele pe care le săvârşeşte au ecou atât pe pământ, dar mai ales în cer. Mulţi oameni "trâmbiţează" cu o foarte mare lejeritate setea lor de agoniseală şi promovează viclenia, ipocrizia, "şmecheria", indiferenţa faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfânta Biserică; încercând printr-o astfel de atitudine să demonstreze şi ei, precum filozoful ateu Nietzche, că „Dumnezeu a murit”. Dumnezeu nu a murit, ci din contră, aşteaptă răbdător pe tronul Împărăţiei Sale ca omul de astăzi să se pocăiască, să-şi „vină în sine”, precum fiul risipitor, şi să-şi „resusciteze” conştiinţa.
Pocăinţa pe care o aşteaptă Dumnezeu nu este altceva decât o revoluţie interioară, o revoluţie a omului împotriva răului care sălăşluieşte în sufletul său. Sf. Ioan Damaschinul are următoarea definiţie: "Pocăinţa este întoarcerea cu părere de rău şi cu lacrimi de la păcat la virtute şi de la diavol la Dumnezeu".
Astăzi trăim într-o lume „stricată, care intră în descompunere din punct de vedere moral” (Mitropolitul Andrei Andreicuţ), într-o lume în care trebuie să fim conştienţi de ispitele existente şi de faptul că nu trebuie să le ignorăm, ci să le biruim. Cinstea şi conduita morală ale lumii de astăzi sunt mult inferioare lumii în care au trăit bunicii şi străbunicii noştri.
În trecut, bătrânii noştri promiteau doar verbal respectarea unor înţelegeri şi nu încălcau promisiunea, astăzi se încalcă chiar şi înţelegerile scrise şi semnate. Dacă în trecut înainte de începerea postului se fierbeau vasele în cenuşă ca nu cumva să fie pângărită mâncarea de post, astăzi în Postul Mare, în Săptămâna Mare şi chiar în Vinerea Mare vedem cum „sfârâie” carnea pe grătarele bine încinse. Astfel de comportamente sunt o sfidare la adresa lui Dumnezeu, iar cei care le săvârşesc se află într-o mare neorânduială sufletească.
Dacă în trecut fecioria era privită ca cel mai frumos cadou pe care pot să şi-l facă mirii după căsătorie, astăzi fecioria este o „floare rară”, luată în batjocură. Mulţi tineri motivează că doar dacă îşi pierd fecioria se simt liberi, neştiind că acest păcat îi conduce spre cea mai periculoasă formă de sclavie. Omul devine astfel sclavul simţurilor şi al plăcerilor trupeşti.
Astăzi spitalele sunt pline de femei care îşi omoară copiii prin avort, iar unele femei care hotărăsc să păstreze sarcina nu pot să-şi învingă patimile şi viciile. Dacă femeia în momentul sarcinii consumă alcool şi fumează trebuie să fie conştientă că fiecare pahar de alcool îl împarte cu copilul ei şi fiecare ţigără fumată îl ţine pe copil prizonier într-un uter plin de nicotină şi gudron.
Dar cum de s-a ajuns aici? Unul dintre motivele cele mai însemnate ar fi educaţia primită în sânul familiei. Dacă părinţii ar sta în genunchi în faţa icoanei împreună cu copiii lor, învăţându-i să se roage; dacă mama şi-ar creşte copiii în corabia Sfintei Biserici; dacă părinţii ar alerga în fiecare duminică cu copiii în faţa Sfântului Potir, atunci cu siguranţă aceştia ar şti ce înseamnă înfrânarea, bunul simţ, moralitatea, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În momentul în care copilul este privat de toate acestea, din lipsa de responsabilitate a părinţilor, el poate fi „infectat” mult mai uşor de săgeţile otrăvitoare ale diavolului.
Copiii care au parte de părinţi credincioşi sunt oarecum avantajaţi, pentru că datorită educaţiei alese de acasă, le este mai uşor să urce „muntele desăvârşirii duhovniceşti”. Dar pentru copiii ce au parte de părinţi care L-au părăsit pe Dumnezeu prin faptele lor, este mult mai greu, deoarece ei singuri trebuie să-L aducă pe Dumnezeu în viaţa lor, să înceapă să-L cunoască şi să-L facă cunoscut şi părinţilor lor.
Pe genunchii mamei şi în braţele tatălui poate creşte un preot sau un criminal, un intelectual sau un analfabet, un om altruist sau un tâlhar, o măicuţă sau o desfrânată.
Lumea de astăzi trebuie "să-şi vină în sine" pentru că altfel pedeapsa lui Dumnezeu nu va întârzia să apară, după cum spune şi proverbul: "Dumnezeu rabdă mult, dar bate tare".


      Pr. dr. Dinu Horaţiu Brici
    (Schitul „Sf. Trei Ierarhi” – Ieud)