Păcătoasa

Pe podul de peste râul care străbătea munţii dinspre Soare-Apune spre Soare-Răsare, oamenii treceau fără teamă. Nici o teamă de a cădea în apă, pentru că, de când se ştiau ei, nici unui om sau vreunei vieţuitoare cu două sau patru picioare nu i se întâmplase vreun rău sau ceva neplăcut, trecând peste el. Şi nici nu plătea nimeni vreo vamă sau vreun obol pentru trecere, chiar dacă cineva se ostenise făcându-l cu mare trudă, din trunchiuri de lemne cu greu aduse din vârful muntelui.
Dar, aşa petrecându-se lucrurile şi pentru că nimeni nu şoptise vreodată măcar un Bogdaproste adresat celui sau celor care-l întinseseră peste apă, Sfântul Ilie se hotărî -  aşa zicea popa - să le atragă într-un fel atenţia celor de acolo că prea îşi uitau binefăcătorii. Şi le trimise peste sat o furtună de nu mai rămase casă cu acoperiş şi nici urmă de pod peste apă.
„Bine, bine…”, au zis atunci nişte babe trecute bine. „Pentru ce păcate ne-a pedepsit Dumnezeu tocmai pe noi, ne­volnicele, care nu suntem precum băr­baţii?”. Dar nu ştiau ce să-şi răspundă.
Şi atunci, cine să le dumirească? Cine altul decât Grizli, duhovnicul maicilor de la mănăstirea din deal?
- Da’ o fi vrând? - se-ndoiau cele mai puţin păcătoase, că celelalte nici vorbă să cuteze să-l întrebe.
De altfel, ştiau toate că era aspru şi neîndurător cu păcatul; dar şi că, duhovnic fiind, trebuia să fie, din când în când, şi ceva mai blând cu cei sau cele ce-i cereau sfatul.
Dar cine să fie cea care să-i pună întrebarea? Sau care? Că bărbaţilor puţin le păsa...
Şi când o babă-şi luă inima-n dinţi şi se hotărî să-1 întrebe, multe oftară: de bucurie că nu căzuse beleaua pe vreuna din ele, dar şi de îngrijorare pentru ce putea să i se-ntâmple îndrăzneţei care se hotărâse să ia nu taurul de coame, ci pe duhovnic la întrebări.
„Sărmana!” se căinau unele; „Păcă­toaso!”, ziceau altele, invidioase şi cunoscând atâtea şi atâtea despre ea... Ea însă, deşi-i păsa şi nu prea de părerea altora despre păcatele ei, se gândi şi se răzgândi nopţi la rând cum să-i pună duhovnicului întrebarea. Că nu prea era uşor s-o scoţi la capăt cu cel care te sfredelea până-n maţe cu o privire mai ascuţită decât briciul.
Aşa era el şi n-aveai ce-i face, dacă voiai să dai ochii cu sfinţia sa. Că, de priceput ce era, se mai zicea prin împrejurimi că însuşi primarul, ba chiar şi câte-un sfânt veneau să-i ceară sfatul.
Dar, spre marea mirare a sătenilor, într-o dimineaţă, tocmai când baba cea cutezătoare îşi făcea griji cum să treacă ea peste apă ca s-ajungă la mănăstire, se află în sat că cineva refăcuse podul, peste noapte, de parcă-ar fi bătut din palme! Minune, nu alta! Şi cine altul ar fi putut face aşa ceva, decât omul lui Dumnezeu, duhovnicul Grizli, pe care toţi și toate-l ajutau? Mai ales atunci când nimeni nu mai aştepta să vadă pod peste râul păcatelor lor…
Aşa că de ce să mai aibă baba vreo îndoială că omul lui Dumnezeu i-ar putea răspunde la ce voia ea să ştie? Deşi ceva, ceva tot o mai rodea: cum să intre în vorbă cu el?
- Spune-i - o sfătui una încă şi mai bătrână decât ea - că vrei să te spovedeşti, că de, eşti şi tu aproape de capăt şi ştii tu ce să-ncropeşti. Nu te-a lăsat Dumnezeu până la vârsta asta degeaba.
Şi baba, însufleţită de sfatul celeilalte, aşa făcu. Şi-ntr-o duminică, când încă nu se crăpase de ziuă, baba, primenită, spălată şi-ngrijită ca pentru spovadă, călcă pe prima scândură a podului proas­păt refăcut de o mână binefă­că­toare. Şi se miră de aşa o mândreţe, grăbită foarte, fiindcă până la duhovnic mai avea de suit un deal mare şi-unul mic.
Dar ce însemna urcuşul, dacă trecerea peste podul minune se făcuse aşa uşor? Parc-ar fi fost luată pe sus de cine ştie ce duh. Cine ştie dacă nu cumva, în acest zbor - că altfel cum să-i zică? -
n-o fi fost tot mâna părintelui? Orice o fi fost, bine că trecuseră toate cu bine.
„Da’ n-o fi oare prea dimineaţă să-l trezesc pe părinte cu noaptea-n cap, când n-a tras nici măcar clopotul de utrenie?”, se întrebă ea, tot urcând. „Şi ce dacă l-oi trezi? Nu-s ei, călugării, obişnuiţi cu veghea?”.
Şi nu se opri nici o clipă din suişul anevoios, nici măcar când îi trecu prin faţă o căprioară mai mult mirată decât speriată de femeia singuratică din mijlocul pădurii.
Odată ajunsă la mănăstire, se opri stânjenită, în faţa porţilor mari, din bârne necojite. Era singura intrare, dar cine să-i deschidă? Iar peste gardul de uluci nici vorbă să poată sări.
Îşi făcu baba cruce, îşi scuipă şi-n sân ca să n-o lovească cine ştie ce rău şi făcându-şi curaj, încercă să împingă poarta. Şi aceasta se deschise, lăsând să se vadă, în spatele ei, o pajişte întinsă, luminată ciudat de nişte făclii care se mişcau ca licuricii dintr-o parte în alta. Erau călugăriţele de veghe, care alergau spre biserică, cu lumânări în mână, ca să pregătească utrenia. Parc-ar fi fost nişte albine speriate grozav de ivirea unor zori neprevăzute. Şi când una dintre ele, înveşmântată toată în negru şi cu lumânarea în mână, se apropie de babă s-o-ntrebe ce-i cu ea, aceasta-i căzu la picioare, murmurând ceva de neînţeles.
Întreba de părintele duhovnic şi duhul bun al maicii în sutana cernită şi-nrourată de lacrimile dimineţii o conduse la el. Trezit pe neaşteptate din somn, părintele, apărut în uşa chiliei, părea un urs ieşit din bârlog la Strecenie.
De altfel, din pricina staturii sale impunătoare şi a puterii lui nestăvilite, chiar şi mitropolitul locului îi spusese că seamănă a urs. Şi fiindcă familia din care se trăgea purta numele de Brînză şi un luptător de faimă în filme - cunoscut şi de mitropolit - se numea Bruce Lee, Înalt Prea Sfinţia Sa i-a spus odată părintelui că şi el s-ar putea numi Brînzli, adică „a lui Brînză”; iar de la Brînzli până la Brizli nemaifiind decât un pas, Brizliul s-a transformat în Grizli. Între prieteni, porecla i se transformase în renume - şi aşa-i rămăsese.
Cum-necum, ca un urs, Brînzli sau Grizli, părintele, după ce se uită cam mirat la-ndrăzneaţa babă şi la maica
ce-o adusese până la chilia lui, le invită să intre. Şi baba se supuse, călcându-i pragul, după ce-şi făcu trei cruci şi-i ceru o mie de iertăciuni pentru cât de păcătoasă era.
- Lasă asta! - o luă din scurt părintele. Toţi suntem păcătoşi!
- Dar nu ca mine... - îl întrerupse baba.
Surprins de vorbăria la care nu se aştepta în mijlocul unei dimineţi atât de înceţoşate, o întrebă ce păcate atât de mari putea ea avea ca să-l scoale cu noaptea-n cap.
- Mari, părinte, foarte mari!
- Adică ce anume şi încă atât de mari?
- Cât nu poate Sfinţia ta să-şi închipuie.
- Păi atunci, uite, stai aici şi-ngenunche să-ţi pun patrafirul pe cap şi te ascult.
- Of, Doamne, păcatele mele sunt atâta de mari că, dacă nu vi le-aş spune, cred că nici în fundul iadului n-aş avea loc, cu toată spovedania!
Părintele devenise chiar curios. Nu mai auzise aşa ceva, la spovadă: păcate pe care nici iadul să nu le-ncapă!
- Şi ce păcate aşa mari ai făcut de nici iadul nu te-ar putea primi? Dacă Dumnezeu te iartă...
- Nu cred că mă iartă, părinte.
- Dacă te căieşti, Dumnezeu te iartă de orice-ai fi făcut.
- Io nu cred, părinte, că tare am păcătuit.
- Bine, bine! - îi strigă el, cam scos din fire. Vreau şi eu s-aud ce-ai făcut!
- Mare păcat, părinte…
- Da’ spune-l odată, că mai am şi altele pe cap! - se răsti el la babă.
Şi baba, speriată, şopti:
- Mi-am drăcuit bărbatul azi, în zi de duminică, până a nu mă porni spre mănăstire.
- Da’ ce ţi-a făcut de l-ai drăcuit înainte de biserică?
- Oh! Bată-l Dumnezeu de beţiv, că dacă a văzut că mă scol şi eu cu noaptea-n cap, m-a prins de mână şi
m-a tras lângă el în pat. Auzi, părinte? M-a tras la el în pat, beţivul, ca să…
- Ca să ce? - o întrerupse părintele, şi mai furios.
- Ca să mă roage ceva… - gânguri ruşinoasă baba.
- Da’ ce să te roage tocmai în zori? – se oţărî preotul.
- Ca să mă roage să… să-i cos...
- Ce să-i coşi? Mintea? Gura?
- Nu, părinte. Să-i cos un nasture la cămaşă; că i se rupsese de cu seară şi voia să vină şi el la biserică...
- Şi l-ai cusut? - izbucni părintele Grizli într-un râs cum n-o mai făcuse de multă vreme.
- Da! - murmură baba, mai mult moartă de ruşine decât de frică. I 1-am cusut... în zi de duminică! M-o ierta Domnul oare? - mai îndrăzni ea, ridicându-şi ochii înlăcrimaţi spre el.
- Păi...
Dar baba dispăruse dinaintea lui de parca n-ar fi fost niciodată. Şi nici vorbă să-1 mai întrebe de ce făcuse Dumnezeu toate aşa cum le făcuse şi nici dacă el, părintele, le ridicase podul peste apă cât ai bate din palme…