• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 24 Aprilie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 30 Martie , 2015

Operaţiunea Forţa Aliată

În seara zilei de 24 martie 1999, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, Alianţa Atlanticului de Nord a lansat cea mai mare operaţiune militară din istoria sa: Operaţiunea Forţelor Aliate. 

 

În cadrul Operaţiunii Forţa Aliată, 1.200 de avioane de vânătoare NATO şi câteva mii de rachete Tomahawk au atacat mii de ţinte din întreaga Serbie. Au fost lovite obiective militare, după care au fost vizate infrastructura şi diferite obiective civile. Aproximativ 2.200 de civili nevinovaţi au fost ucişi în această operaţiune. Raidurile zilnice ale aliaţilor au făcut una cu pământul centrale electrice, poduri de importanţă strategică, staţii de televiziune, fabrici, dar şi cartiere rezidenţiale.

Peste 200 de tone de combustibil nuclear au fost aruncate peste Serbia în urma bombardamentelor efectuate cu bombe cu uraniu sărăcit, unele zone din Serbia nefiind locuite nici în ziua de azi din cauza gradului ridicat al radioactivităţii. Timp de 78 de zile, Serbia a fost bombardată de NATO, în 40.000 de misiuni de luptă. România, avându-l la conducere în acel moment pe preşedintele Emil Constantinescu, a acceptat ca aeronave NATO să opereze misiuni de luptă şi în spaţiul aerian român.

 

În data de 6 februarie 1999, Conferinţa de la Rambouillet a impus sârbilor şi kosovarilor negocieri, care ar fi trebuit să se soldeze cu autonomia provinciei Kosovo în interiorul Iugoslaviei. În data de 23 februarie, negocierile au fost întrerupte, dar au fost reluate, pe 15 martie.

 

Sârbii au continuat să-şi manifeste intransigenţa. În cele din urmă, la 18 martie 1999, delegaţiile britanicilor, americanilor şi albanezilor au semnat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet, în timp ce delegaţiile sârbilor şi ruşilor au refuzat. Acest acord a solicitat administrarea Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei, o forţă formată din 30.000 de trupe NATO să menţină ordinea în Kosovo; un drept nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv Kosovo; imunităţi trupelor NATO şi a agenţilor lor asupra legilor iugoslave. Refuzul Belgradului de a semna Acordul de la Rambouillet a avut urmări tragice.

 

În data de 24 martie 1999, NATO a lansat Operaţiunea Forţele Aliate. La agresiunea împotriva Iugoslaviei au participat direct sau indirect 19 state, printre acestea numărându-se şi România care, pentru prima oară după 1945, a participat la atacarea altui stat.

În octombrie 1998, Parlamentul român a aprobat cererea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al României pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă. În februarie 1999, militarii din România şi Statele Unite ale Americii au stabilit un centru de monitorizare a traficului aerian care să acopere, în afara teritoriului românesc, şi ariile învecinate. La 22 aprilie 1999, Parlamentul a autorizat avioanele NATO să utilizeze spaţiul aerian românesc în timpul operaţiunilor din Iugoslavia. În mai 1999, Ministerul Apărării Naţionale a confirmat faptul că Forţele Aeriene NATO au dreptul să utilizeze aeroporturile româneşti pe durata operaţiunilor din Iugoslavia. Tot în mai 1000, reprezentanţii guvernului român şi cei ai NATO au semnat un acord referitor la condiţiile în care avioanele aliate puteau utiliza spaţiul aerian românesc.

 

În raiduri au fost implicate 3.500 de aeronave euroatlantice, inclusiv elicoptere de luptă, venind în valuri de 1.200 de nave din Marea Britanie, Germania, Italia, Turcia, Statele Unite, Ungaria etc. Atacurile au fost sprijinite de trei mari portavioane de atac dotate inclusiv cu armament atomic, două crucişătoare, şapte distrugătoare şi treisprezece fregate. Numai în Marea Britanie se aflau patru nave amfibii de război având 10.000 de puşcaşi marini la bord. Bombardamentele au lovit întreaga ţară, paralizând-o. Au fost executate 25.000 de lovituri aeriene şi au fost neutralizate la sol 995 de obiective. Peste 3.000 de rachete de croazieră au lovit teritoriul statului iugoslav. Dintre cei peste două de civili morţi, patru sute au fost copii. Au fost distruse 540 de clădiri, 58 de poduri şi 30.000 de case. Pierderile Iugoslaviei au fost cifrate la 200 de miliarde de dolari.

 

Primii militari sârbi care au intrat în luptă împotriva NATO au fost aviatorii militari. Pe lângă ansamblurile de tunuri antiaeriene şi zecile de avioane depozitate în munţi, armata Serbiei deţinea 12 aeronave de tipul MiG-20, aeronave ruseşti de ultimă generaţie la acea vreme. Cele 12 aeronave sârbeşti aveau unele defecte de funcţionare. Din cauza embargoului impus de NATO, aviaţia militară a Serbiei ducea o mare lipsă de piese de schimb, MiG-urile 29 nefuncţionând la parametri normali.

 

Pe 4 aprilie, sârbii au decis să-şi arate superioritatea faţă de cei care îi bombardau. Câteva mii de belgrădeni au mărşăluit către centrul oraşului şi au depus zeci de buchete de flori în faţa sediilor ambasadelor ţărilor din NATO. Cu o seară înainte, NATO bombardase încă un valoros obiectiv în operaţiunea de neutralizare a Serbiei. Termocentrala din cartierul Novi Beograd era un obiectiv civil şi asigura căldura cu apa caldă pentru aproape un milion de locuitori. Pe 6 aprilie, zeci de mii de sârbi au făcut un veritabil scut uman pe trei poduri din Belgrad şi Novi Sad, pentru a le proteja împotriva bombardamentelor.

În data de 12 aprilie, trenul internaţional 393 Belgrad-Salonic, în care se aflau cincizeci de călători, a fost atacat de un avion NATO. Trenul se afla pe un pod, la 20 de kilometri de Leskovac. Aeronava a efectuat două raiduri trăgând câte o rachetă. Casele din jur, pe o rază de cinci sute de metri, au rămas fără geamuri şi acoperişuri din cauza suflului exploziei. Zece oameni au murit şi alţi şaisprezece au fost grav răniţi. Printre morţi se numărau o fetiţă de zece ani şi un băiat de treisprezece ani.

 

În data de 16 aprilie 1999, la doar două zile după incidentul bombardării unui convoi de civili pe podul din Priznen, a avut loc o teleconferinţă între preşedintele american Bill Clinton, premierul britanic Tony Blair şi secretarul general al NATO, Javier Solana, în care s-a hotărât întărirea substanţială a aparatului de informare al Alianţei, precum şi coordonarea mesajelor destinate opiniei publice lansate de la Washington, Londra şi Bruxelles. Astfel, începând din 17 aprilie au fost înfiinţate Grupul de Strategie Mass-Media, destinat analizei evenimentelor şi concepţiei mesajelor zilnice menite informării publice, şi un vast centru de Operaţii Mass-Media, având drept obiective armonizarea informaţiilor despre război, circulate prin canalele mediatice din marile capitale şi monitorizarea tuturor dezbaterilor politice şi de presă derulate pe plan naţional, pentru selectarea acelor aspecte utile unei exploatări propagandistice favorabile NATO.

 

În ziua de 7 mai, NATO a bombardat ambasada chineză de la Belgrad, omorând trei jurnalişti chinezi, ofensând opinia publică chineză. NATO a susţinut că ţintea poziţii iugoslave. Statele Unite ale Americii şi-au cerut mai târziu scuze, spunând că incidentul a avut loc din cauza unei hărţi învechite furnizate de CIA. În realitate, povestea bombardării ambasadei chineze a fost alta.

 

La sfârşitul anilor ’80 sârbii cumpăraseră din Italia tancuri de cauciuc gonflabile. O minune a tehnicii de camuflaj, aceste „jucării” aveau şi o sursă de căldură care imita motorul. Tancurile au fost aşezate într-o mlaştină, imitând o formaţie de luptă. O rachetă Tomahawk nu a explodat în timpul bombardamentului aliat. Această rachetă a fost recuperată şi transportată la ambasada Chinei din Belgrad unde a fost dezmembrată şi studiată. Când americanii au alfat ce s-a întâmplat au ordonat bombardarea ambasadei.

Fostul preşedinte chinez Jian Zemin a recunoscut în cartea sa de memorii că ofiţeri din serviciile sârbe de informaţii militare se ascundeau în clădirea ambasadei chineze din Belgrad, când avioane NATO au bombardat-o. Jian Zemin susţine că a cedat rugăminţilor personale ale preşedintelui Slobodan Miloşevici, care i-a cerut să adăpostească „personaje cheie din serviciile de informaţii militare”. Ex-preşedintele chinez recunoaşte că aceasta a reprezentat „o greşeală politică serioasă”.

Guvernul de la Beijing, deşi extrem de iritat, a trebuit să reducă tonul protestelor oficiale, după ce americanii le-au prezentat dovezi ale comunicaţiilor electronice realizate de sârbi din clădirea ambasadei. În urma înţelegerii diplomatice făcute, Statele Unite au salvat „onoarea”, Chinei cerându-şi scuze pentru „greşeala” făcută şi nedezvăluind prezenţa ofiţerilor sârbi în ambasadă, în timp ce chinezii au permis ca manifestaţiile anti-americane să se domolească treptat, fără producerea unor incidente grave. Se pare că liderul chinez a încercat, prin decizia sa, să câştige în competiţia cu Rusia, care refuzase să-l ajute pe Miloşevici să-şi protejeze ofiţerii de informaţii. Potrivit revistei Qiansao, chinezii trimiteau deja rezerve secrete de rachete sol-aer spre Iugoslavia, prin Libia.

 

În ziua de 30 mai, NATO a bombardat un azil de bătrâni din sud-estul Serbiei. Unsprezece oameni au murit atunci. Un nou scandal izbucnise în presa internaţională după ce, cu câteva zile înainte, pe 19 mai, NATO bombardase un spital din Belgrad.

Un acord tehnic a fost semnat la 9 iunie între NATO şi Iugoslavia referitor la retragerea prezenţei militare sârbe din Kosovo. A doua zi a fost confirmată începerea retragerii sârbilor. În aceeaşi zi a fost adoptată Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite ce saluta retragerea, anunţând o prezenţă civilă şi de securitate sub ONU. Pe 12 iunie 1999, Slobodan Miloşevici a acceptat condiţiile impuse de NATO. Bombardarea Serbiei luase sfârşit.

În lupte sau la sol, armata sârbă a pierdut 11 aeronave. Mai multe unităţi militare au fost distruse, fiind ucişi în jur de o mie de soldaţi sârbi. NATO a pierdut 6 avioane de luptă. Printre avioanele doborâte de sârbi s-a numărat şi un avion invizibil american F-117.

 

Slobodan Miloşevici, preşedintele sârb care a îndrăznit să se opună Occidentului, a fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru crime împotriva umanităţii. În anul 2001, Miloşevici a fost extrădat pentru a se prezenta în faţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie. În anul 2006, a murit în celula în care era deţinut. S-a speculat că ar fi fost otrăvit cu un medicament foarte puternic, rifampicin, folosit în tratarea leprei şi tuberculozei. Cauza oficială a morţii a fost atac de cord.

 

În bombardamentele din 1999, NATO a folosit bombardiere strategice nucleare de tipul B-52 echipate cu bombe cu uraniu sărăcit sau bombe cu fragmentaţie (bombe care explodează în aer, împrăştiind bile sau alte minibombe, fiind gândite pentru a ucide cât mai mulţi oameni). Ambele categorii de arme sunt considerate de către legile internaţionale arme de distrugere în masă şi interzise. Efectul acestor bombe a fost devastator. Rapoartele medicale de la începutul secolului XX au dovedit o înmulţire a leucemiilor, cancerelor şi a unor misterioase boli respiratorii în Balcani, în special în regiunea Kosovo, în urma utilizării bombelor cu uraniu sărăcit. Pentru prima oară după al doilea război mondial, o capitală europeană a fost bombardată aerian.

 

În ciuda propagării ideii că intervenţia armată în Iugoslavia de atunci era absolut necesară, NATO nu a avut sprijinul Consiliului de Securitate al ONU, deoarece China şi Rusia, membri importanţi, s-au opus războiului. Ulterior declanşării ostilităţilor, NATO a susţinut că sfidarea Consiliului de Securitate s-a produs ca urmare a unei urgenţe umanitare internaţionale, a se citi nevoie de protecţie a etnicilor albanezi, ameninţaţi cu exterminarea de sârbii majoritari.

 

Secretarul general al ONU, Kofi Annan, a apreciat că recurgerea la forţă a fost „legitimă”. Şeful diplomaţiei chineze, Tang Jiaxuan, a calificat raidurile aeriene împotriva Iugoslaviei drept inacceptabile şi a adăugat că ţara sa se opune operaţiunilor NATO, acestea fiind efectuate fără acordul Consiliului de Securitate. „Rusia ar fi putut lua măsuri extreme şi a decis să nu o facă: asta demonstrează superioritatea sa morală asupra Americii”, a declarat Boris Elţîn. Willy Wimmer, vicepreşedintele Adunării Parlamentare a OSCE, a apreciat drept o mare eroare atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei, fără mandatul Naţiunilor Unite.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.