O lume privită dintr-o parte

Se lăsase bine-ntunericul şi-n staţia căii ferate din Almaş, nici ţipenie de om. Parcă ar fi părăsit-o toţi: şi şeful care ar fi trebuit să dea socoteală de mersul trenurilor, şi călătorii de care, în întreaga staţie, nici pomeneală. Doar o cucuvea se auzea, din când în când, ţipând de urât, cine ştie pe unde. O auzeam bine şi eu, iuţind pasul ca nu cumva să scap trenul care avea obiceiul să treacă fie mai devreme, fie mult mai târziu, prin staţia bântuită mai mult de duhuri decât de călători. Dar, de! Ce să-i faci? C-ajunsesem să mă-ntreb dacă buha, pe care-o auzeam ţipând, cobea sau doar se văicărea de urâtul nopţii. Mai ştii?
Între timp, ba domolind, ba iuţindu-mi pasul, m-am pomenit deodată în faţa staţiei. Cum-necum, ajunsesem…
Bâjbâind prin beznă, dau de o uşă pe care o împing. Dădeam buzna peste nu ştiu cine, dar ce era să fac? S-aştept în noapte un tren care nu venea? Aşa că am intrat, pomenindu-mă într-o încă­pere în care m-aşteptam să-nfrunt pe cineva. Dar pe cine? Că-n bezna adâncă de s-o tai cu cuţitul, nu era ţipenie de om.
Bâjbâind pe lângă ceva ce aducea a perete, dau peste un fel de laviţă pe care, împiedicându-mă, am făcut-o să scâr­ţâie din toate încheieturile, de par­c-ar fi fost beteagă de reumatism.
Da’ ce? Era să-i cer scuze? Am mor­măit eu un fel de „pardon” şi m-am aşezat pe ea, încercând să mă ghemuiesc în paltonul meu negru şi miţos.
Pus pe o-ndelungă aşteptare şi gata să aţipesc, mă pomenesc că-n încăperea în care-ţi puteai băga degetele-n ochi de cât era de-ntuneric, mai bâjbâia cineva, căutând probabil un loc pe care să se aşeze.
Şi până la urmă, se aşeză mormăind, nu departe de mine, pe aceeaşi laviţă.
Tocmai deschisesem gura să-i vorbesc, când am auzit un glas de babă oftând şi căinindu-se:
- Ce bine că ajunsei şi eu, maică!
Să mă fi simţit baba, că de văzut, nu era mâţă sau dihor să mă vadă în beznă. Totuşi, continuă să vorbească de parc-ar fi fost sigură că se adresează cuiva:
- Bine că găsii un loc de cuibărit până ce-o veni trenul. Vai de oasele mele, după câte-am pătimit!
Mai scoase vreo două-trei oftaturi şi apoi se lăsă o tăcere apăsătoare şi mai deasă decât noaptea din jur. Ceva în care nici gândul nu se mai putea strecura.
De fapt, nu atât gândul, cât întrebarea: „Ce-o fi cu baba asta care tocmai amu­ţise sau dispăruse?”. Nici urmă de ea.
Rămas singur, nu-mi dădeam seama decât de vremea care stătea pe loc şi de curiozitatea care-mi spulberase somnul, dându-mi ghes să aflu ce-i cu cea cu care împărţisem întunericul. Dar pe cine să întreb?
Dar, ca prin minune, tocmai atunci se auzi scârţâind uşa pe care intrasem şi eu. Şi nişte paşi şovăielnici plus un of­tat scos şi mai din străfundul rărun­chilor decât primul tulburară tăcerea.
- No, c-ajunsăi şi eu! Da’ un’ m-oi aşeza, Doamne? Că nu mai pot…
Tot glas de femeie, îmi zic. Şi tot o babă sfârşită. Da-ncotro s-o-ndrepta?
S-o aşeza undeva, sau, împiedicându-se de ceva, se va prăbuşi peste mine sau peste cealaltă babă?
Nici una, nici alta, însă, fiindcă noua venită, tot bâjbâind şi nedând, din întâmplare, nici peste mine, nici peste cealaltă văicăreaţă, îşi găsise alt loc unse să se prăbuşească. Era cam în faţa mea, tot pe un fel de laviţă. Trebuie să fi fost ceva comod, fiindcă-i încetaseră oftaturile şi bombănelile. „Ce noroc pe mine!”, îmi zisei, gândindu-mă c-o să am pace până să vină şi mult aşteptatul tren.
Dar până să mă mai gândesc şi la altceva, o aud pe una din femei c-o-ntreabă pe cealaltă, foarte sigură de sine, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea:
- Da’ cum ajunsăşi aici?
Iar cealaltă, tot atât de stăpână pe sine şi fără să se-ntrebe de ce-i luată din scurt, îi zice:
- Ca tine, dar numai după ce mulsei vacile la coreptivă de mi-am rupt şalele; că nu-i uşor să stai plecată sub atâtea ugere… Da’ ce să fac? Că-s mulgătoare cu brânca; ş-acolo, la grajd, n-avem pompe d-alea să le prinzi de ţâţa vacii şi să vină laptele pe ele şiroi, de parcă l-ar suge muroile .
- Greu şi la voi… c-am auzit şi eu câte ceva…
După ce-o întrerupse brusc, cealaltă femeie începu cu ea o discuţie în toată legea, nelăsându-se nici una pe alta să-şi asculte păsurile până la capăt, în timp ce eu ciuleam urechea precum vulpea la pândă. Mai ales că, după ce începuseră să se compătimească una pe alta, mulgătoarea ţinea neapărat să mai adauge ceva necazurilor ei. Că n-ar fi fost numai durerea de şale ci şi că, după ce gătase cu mulsul şi dăduse să
se-ndrepte spre staţia de tren, „Trecând prin dreptul ţinutului sătesc - zicea ea -, ce aud, soro, de-am picat jos de frică?! Doar în cerul gurii am mai putut să-mi fac cruce cu limba! Nişte muzici răsunau dintre morminte de-ai fi zis
că-i nuntă de strigoi, acolo, sau alte cele… c-aveau şi glasuri de oameni, ca la şedinţă, la noi, la Partid, că mă băgase primaru’ nost’ în aşa ceva, că zicea că-s săracă şi c-am fost isploatată de ăi bogaţi. Da’ io, săraca de mine, ce să zic, am lăsat-o p-a lui şi el m-o trimis la grajd, c-aveam pălmi mari ca lopata. Şi io ce era să fac dac-aveam brâncile aşa? Da’ uite că era s-ajung asară să mor de frică, în şanţul ţânţârimului nost. Aşa am păţit-o!”.
- Na, şi tu să te sperii de nişte strigoi! – se grăbi să răspundă cea care-i asculta păţania, minunându-se că o „mulgă­toare” în toată firea şi pe deasupra şi „membră” de Partid la borşovic – cum i se zicea pe atunci primarului de pe-acolo – putea să se sperie atât de tare şi încă de cine?
- Da, aşa m-au spăriet, că io-s alfabetă şi nu ştiu să scriu şi să spun poveşti. Decât că…
Şi mulgătoarea ar mai fi vrut s-adauge ceva, dar cealaltă o întrerupse iar din spovedania care părea să devină nesfârşită.
Ce? Era de acolo să te pomeneşti deodată-n şanţul ţânţârimului din satul tău şi să auzi nişte morţi, strigoi sau ce-o fi fost ei, sfădindu-se sau petrecând pe sub cruci, prin fundul cine ştie căror gropi?...
Şi ca să-i dovedească suratei că-i înţe­lege necazul şi că o crede că nu minte, începu şi ea să-i îndruge necazul său.
- Că – zicea ea, înţelegătoare a toate – pe lângă ceea ce şi s-a întâmplat ţie, ce am păţit eu e şi mai şi. Că doar de aici îs şi eu, tot din locurile unde se-ntâmplă atâtea; dară ce ai auzit tu, hărmălaia ceia de glasuri care te-o spăriet, n-or fost altceva decât cântări de la Spiriţii voştri (o sectă din partea locului), boscorodeli de-ale lor, că numai ăia îşi au casele de rugăciune pe lângă ţân­ţârime.
- Zici tu? – se cam îndoi mulgătoarea.
- Cum să nu? Aşa zic şi aşa-i! – o asigură consolatoarea, simţind că cea­laltă n-o prea crede, în încercarea ei de-a o linişti.
Şi adăugă:
- Ş-ale tale-s nimic pe lângă ale mele! Mai ales că ce-mi spuseşi tu cu spiriţii tăi n-o să te mai bage-n boli. Io era s-o sfeclesc de tot, că mă şi pomenisem pe ailaltă lume.
- Adică? – întrebă curioasă mulgă­toarea, vrând să afle ce-ar fi putut fi mai ceva decât ce i se-ntâmplase ei.
Dacă sosea trenul şi-ar fi plecat fiecare pe drumul ei?
- Ehee! – oftă cealaltă din adânc. Alte vremuri erau atunci când trăiam şi eu ceva mai bine cu bărbatu-mio. Şi încă mai bine ar fi fost dacă blestematul nu s-ar fi luat de băut… că d-aia mi l-o şi luat Dumnezeu mai devreme decât ar fi trebuit. Că, na! Vinarsul nost ăl de coarne-i de vină, că-i foarte tare: îi de optzeci de ştricuri, mai tare decât ăl de prune, că-i şi fiert de trei ori. Da’ ce
să-i faci? Aşa o fost să-i fie şi aşa s-o
şi-ntâmplat; că-ntr-o bună zi, m-o lăsat şi s-o dus, în ceea lume, la Dumnezeu. Dară nu-n cer, ci ceva mai jos… cum să-ţi spun: ceva mai de dincoace, că, până la Dumnezeu, cine ştie ce sfinţi
l-ar fi putut mâna, de păcătos ce era. Numa’ na! C-o scăpat el cum o scăpat, el Dincolo şi eu Dincoace.
Şi baba care povestea toate cele şi mai şi decât spiriţii, începuse să se lungească la vorbă şi să se piardă-n amintiri din ce în ce mai încâlcite, de parcă visa…
O scoase însă din visare tot mulgă­toarea, cerând lămuriri asupra ce-i aia Din­colo şi Dincoace. Îşi cam pierduse răbdarea tot ascultând ceva ce nu-nţe­legea. „Că de unde şi cum ajunsese asta să vorbească atâta şi mai ales despre ceva mai grozav decât i se-ntâmplase ei?”. Dar povestitoarea se repezi la ea:
- Uite ce! Taci ş-ascultă aici, că nu-i de glumă! Veneam deunăzi către casă, cu carul de curcubete de la câmp. Io numai singură-n car şi cu boii la jug, trăgând ca vai de ei. Simţeau, bieţii de ei, că nu prea aveau stăpân. Şi când să trecem peste podeţul din capătul satului nost, nu ştiu cum or tras boii că o roată a carului a scăpat într-o parte şi eu m-am pomenit cu cracii-n sus, în şanţ şi cu toate curcubetele peste mine. Da’ nu că m-am trezit cu grămada deasupra, că asta mi-au spus-o cei care m-au scos de acolo, ci pentru că m-am pomenit şi cu bărbatu-mio mort, lângă mine. Însă nu cum c-ar fi fost viu, că nici eu nu mai ştiu cum eram, vie sau moartă, dar că mă pomenisem că vorbeam laolaltă cum vorbim noi acum. Şi nu ştiu cum îl întrebasem eu ceva, sau el mă căina pentru ce mi se-ntâmplase, zicându-mi că nu-i nimica, c-o să-mi treacă şi-o să mai păţesc eu şi altele; că şi acolo unde şade el acum, de unde-mi sărise-n ajutor, îi tăt ca la noi. „Şi cum ca la noi?”, m-am pomenit că-l întreb spărietă. Iar el: „Aşa cum îţi spun, că şi la noi îs domni şi stăpâni, popi şi mai mari şi mai mici, spiriţi şi nespiriţi, ca la voi, ortodocşi şi de alte feluri, ba şi coreptive şi dintre cei nebăgaţi în ele, şi pretori, şi primari, şi judecători, şi jăndari, şi d-ăi ce te scot şi te bagă-n cine ştie ce belele. Ce mai: de toţi şi de toate! Şi undeva, poate că şi împăraţi ca Franţ Ioşca  şi ca regii ăia ai noştri”. Şi câte şi mai câte mi-o mai spus bărbatu-mio, săracu’, să mă opăcească sau să mă aline. Numai că ce m-o scos cel mai mult din ţâţâni o fost că şi acolo, în cealaltă lume, unde şedea el, oamenii îs tot ce au fost şi aici, în aceeaşi stare sau slujbă…
- Tolvai, Doamne! Adică şi acolo, după moarte, eu tot mulgătoare la coreptivă o să fiu? – se jeli surata ei.
- Dac-aşa o rânduit Dumnezeu, ce să-i faci? – îi răspunse cealaltă babă, vrând parcă să mai adauge ceva.
Dar nu mai apucă, pentru că trenul şuieră îndelung în noapte şi-n staţie…

„Ajunsesem să mă-ntreb dacă buha, pe care-o auzeam ţipând, cobea sau doar se văicărea de urâtul nopţii. Mai ştii? (…) Bâjbâind prin beznă, dau de o uşă pe care o împing. Dădeam buzna peste nu ştiu cine, dar ce era să fac? S-aştept în noapte un tren care nu venea? Aşa că am intrat, pomenindu-mă într-o încă­pere în care m-aşteptam să-nfrunt pe cineva. Dar pe cine?…”