Noi cu cine votăm?

Nu vă speriați, întreba­rea-i retorică. Eu și ai mei știm unde să așezăm ștampila când ne trezim în cabina de vot. Mă întreb cu voce tare pentru că astfel s-o mai afla cineva încă nelămurit. Până la vot, ceva timp mai este - dacă nu cumva vorba lui domnul Dâncu nu face cheag și ne decidem s-o lăsăm mai pe primăvară. Dar chiar așa, întrebarea își are rostul. Cel puțin trăgând cu ochiul la listele încropite - în anumite situații, cam greu - de către partide, lideri mai slobozi la gură, candidați nerăbdători să se știe că ne așteaptă cu dor în piept să-i alegem.

Nu discut cât de motivate sunt unele persoane să-și asume rangul către care tânjesc, deși și aici e o regulă: mergi într-acolo dacă ți-a făcut cineva semn cu ochiul că te așteaptă, pe tine și nu pe vecinul de palier. Altfel, aici nu suntem la alegeri de partid unde bătaia peștelui are reguli interne. Altfel, tu te poți cel mult propune pentru a fi trecut pe lista de candidați, dar nu cu pretenția că nici Cel de Sus nu poate hotărî altfel decât ai hotărât tu. De aici încolo au cuvântul ai tăi. De aceea mă las surprins de vocile mieroase cu care unii candidați, pentru a fi trecuți pe lista de vot, vorbesc despre cât sunt ei de buni - spre deosebire de ăilalți. În alte situații ies la înaintare camarazi de idei, buni la suflet care au hotărât: - El (Ea) e cel mai bun(ă) dintre pământeni! Nu tu argumente - pro și nici contra cuiva. A devenit oricum un obicei de exprimare: - Cunoaște ca nimeni altul situația din teren... De unde, te întrebi. A mai fost pe această funcție? În majoritatea cazurilor, nu. Și atunci?

Ce îmi atrage atenția cu deosebire este ușurința cu care trecem de la un pricepăreț la altul. Îl văd seara la televizor pe un candidat care întemeiat pe aprecierea de care se bucură la el acasă, rostește apăsat: - Eu sunt alesul! A doua zi găsesc pe lista oficială alt nume. Expli­cația: la împărțitul pachetelor, par­tenerul de coaliție a convins că omul lui e și mai trăsnet decât oricine. Bine, dar cel de dinainte s-a și probat la strung, celălalt, nu. Ei și?
Susținerile pătimașe se dizolvă precum zahărul în cafea, dacă rămâne în picioare dorința ca adversarul să piardă cu orice preț. De aici apare această insistență. La ordinea zilei este știutul dicton: Cine nu e cu noi este împotriva noastră! De aici înverșunarea pe comba­tanți care sigur ies câștigători, alungându-l ca pe un ciumat pe cel de la Opoziție. Prevalează deviza chiar dacă poți constata cu ochiul liber că situația se întoarce contra ta: preocupat să sufoci adversarul și acceptând oferte de pe margine, nici nu mai bagi de seamă că dispari de pe lista învingătorilor. Uitați-vă ce se întâmplă la Capitală: aici tu, dincoace tot tu, nu prea mai rămâne loc pentru mine! Ne amintim performanțe similare, când candidații se numeau, să zicem, „Plici”. Și cam aia a ieșit...
Stârnesc frisoane unele candidaturi ieșite din spuma mării pentru demnități importante. Primării de mari orașe sunt bântuite de cărăuși de ocazie, cu singurul merit că până acum nu s-au compromis în nici o funcție ca lumea, dar nici nu au avut prilejul. Una e să ocupi un fotoliu prin opțiunea directă a electoratului și alta să te trezești pe o listă, la grămadă cu alții.
Odată intrat în Parlament (fie și European), nu dobândești recu­noaștere publică pentru toate categoriile de Premii Nobel la în­demână, chiar și acolo e nevoie să dovedești luminiscență în ceva, nu doar să fii văzut trecând pe stradă.