Moștenirea aztecă cu țepi din Baia Mare

Se spune că o tânără şi fru­moasă mireasă, dintr-un ţinut călduros, şi-a aruncat în noaptea nunţii voalul, de care nu mai avea nevoie, pe fereastra ce se deschidea spre grădină. Voalul dus de vânt a ajuns jos, pe un cactus. S-a oprit în ţepii lui lungi şi acolo a rămas. Ţepii ajutaţi de vânt l-au franjurat în zeci şi zeci de bucăţi. Dar apoi, pe neaşteptate, din el a răsărit o floare albă, frumoasă. Mireasma ei era ademenitoare. A doua zi, tânăra, plimbându-se prin grădină, a descoperit floarea, s-a aplecat, a mirosit-o iar floarea i-a şoptit: „Eu sunt voalul tău de mireasă!”. „Eşti minu­nată, dar o să trăieşti doar o zi, cât am fost și eu mireasă”. Și într-adevăr, floarea de cactus trăiește o zi sau poate doar câteva ore, dar grandoarea, gingă­șia, frumusețea și mireasma unei flori, ivite în mod miraculos dintr-un ghemotoc de țepi, e comparabilă poate doar cu strălucirea unei mirese.

De la aztecii care au văzut un vultur cocoțat pe un cactus pe terenul mlăș­tinos în apropierea graniței de sud-vest a lacului Texcoco, pe care l-au luat ca pe un semn de a construi acolo capitala lor și care mai târziu au transformat cactusul în plantă sacră, în jurul cactușilor s-au țesut numeroase legen­de, povești, mituri și superstiții. Nicio altă plantă nu provoacă atât de multă intrigare, pasiune, fascinație și controverse și, poate nicio altă plantă nu ne predă mai profund și mai filosofic lecția citirii dincolo de aparențe și a prețuirii fondului, nu a formei.
În mod ciudat, la mii de kilometrii de Mexic, în Baia Mare, un inginer horticol privește cactușii cu aceeași admi­rație și respect ca și aztecii. Datorită muncii lui formidabile, Baia Mare deține astăzi cea mai mare colecție publică de cactuși din România.
Pe Istvan Lorincz l-am întâlnit, evident, în seră. Sincer, deschis, fascinant, ca și plantele pe care le îngrijește, inginerul ne-a povestit despre pasiunea sa cu țepi. Dacă pentru azteci cactușii erau simbolul vieții, pentru Istvan Lorincz sunt chiar viața sa: „Dragostea mea pentru cactuși este foarte demult. Provin dintr-o familie de grădinari, străbunicul, bunicul și părinţii, tata a avut în tinerețe o pasiune pentru cactuși. A întâlnit o familie din Germania cu care povestise despre pasiunea lui, în anii ’60, și recent apăruse un lexicon de cactuși în germană, iar prietenul lui i-a trimis cadou acea carte. Eu fiind mic, văzând imaginile cu cactuși, pot spune de atunci am prins drag. Am 50 de ani și pot să spun că această pasiune o am de 40 de ani. Am avut cactuși de mic, am avut seră acasă, am preluat din mers colecția tatălui meu și am îngrijit-o. Domni­șoara director Eleonora Gheție de la Serviciul Public Ambient Urban, pe atunci inginer la Serele Orașului știa de pasiunea mea și așa am ajuns să preiau în 1987 îngrijirea colecției de cactuși VIDA GHEZA. Am urmat și cursuri de specialitate, am absolvit horticultura la Universitatea «Sf. Ștefan» din Buda­pesta, unde m-am specializat pe plante ornamentale, printre care și cactuși. Nu am mai avut nevoie de doctorat, faptul că sunt inginer horticol îmi este mai mult decât suficient, am avut propuneri dar de multe ori pasiunea este mai importantă decât orice”. Tot în acel an a preluat celebra colecție a sculptorului Vida Gheza: „Din 1987 am grijă de Colecția de cactuși Vida Gheza, pentru asta am fost angajat la Serele Orașului (cum se numea atunci Serviciul Public Ambient Urban). Colecția aparținea Muzeului Județean, dar a fost mutată la Serele Orașului. Inițial eu am preluat 4 mii de plante – cactuși și alte plante suculente. Din păcate, multe dintre ele nu au avut etichete de nume și a fost foarte grea identificarea. Am început să înmulțim din plantele pe care le-am avut, dar am început și să adun de unde am putut semințe. Nu am stat doar să văd cum cresc cactușii, așa că momentan în pavilionul expozițional din Parcul Public Central sunt expuse peste 3 mii de plante, iar în seră avem peste 4 mii de plante, deci peste 7 mii de plante, fără să le numărăm pe cele mici ieșite din semințe, pentru că acolo nu se ține evidența”. Și totuși, de ce îi plac atât de mult cactușii? „Mă fascinează ideea că un ghemotoc de spini poate să facă niște flori superbe. Din păcate, de regulă florile țin foarte puțin timp, dar este răsplata pentru munca pe care o faci an de an ca să-l îngrijești. Uneori cactusul te răsplătește doar pentru câteva ore cu o floare deosebită”.
Evident, această pasiune implică foarte multă muncă, dar și cunoaștere. Deși cactușii sunt foarte re­zistenți, există câteva „reguli” care trebuie respectate în îngrijirea lor: „Unii vând cactușii în turbă, sol ce ține ume­zeală și atunci trebuie neapărat schimbat. Când îți iei un cactus în primul rând trebuie schimbat solul. Este nevoie de un sol foarte permeabil, pe lângă partea de pământ trebuie să conțină pietriș sau nisip care să permită surplusului de apă să se scurgă. Eu recomand să fie amestecat jumătate pământ de flori și jumătate nisip sau pietriș. Trebuie să aibă în sol și nutrienți. Pe urmă, cealaltă problemă este udatul. Eu recomand când se udă să fie udat din abundență pentru că un pământ permeabil elimină surplusul și nu va fi rădăcina leoarcă. Vasul trebuie nea­părat să aibă orificiu pentru evacuarea apei. Până când nu vezi că pământul este uscat complet, cactusul nu se mai udă. Nu pot să spun dacă după o săptămână sau două, pentru că în seră sunt alte condiții, iar acasă sunt alte condiții. Dar se vede când este uscat complet pământul. Cactusul provine din zone deșertice sau semideșertice, unde precipitațiile sunt foarte rare. În momentul în care planta simte umiditate în sol, pe rădăcinile ei apar niște firicele absorbante cu ajutorul cărora absoarbe apa din sol. Iar apa o înmaga­zinează. În mod normal, cactusul se udă de sus, să curgă apa și pe cactus. Chiar dacă rămâne apă în tăviță, își absoarbe el cât are nevoie. Dacă ne gândim cum are loc progresul în natură, ne gândim că din cauza diferenței de temperatură dimineața se adună rouă pe cactuși. De aceea, este benefică și stropirea cu un pulverizator din când în când. Dar depinde de substanța cu care stropesc, pentru că uneori sărurile din apă pot păta planta și apare dezavantajul este­tic. Ca să îi oferi plantei toate substanțele de care are nevoie ca să se dezvolte, într-adevăr este necesar să îi dau o soluție nutritivă. Iar pentru asta sunt îngrășăminte de cactuși în magazine, care se diluează în funcție de cum scrie pe ambalaj. Dar eu aș recomanda ca acest lucru să se facă numai în perioada de vegetație. Pentru că din martie până în septembrie cactușii se udă din abundență când este solul uscat. Îngrășământul se dă din martie-aprilie, ca să aibă de unde să se dezvolte în sezon. Din august încolo nu se mai dă îngrășământ. Până în septembrie-octombrie se dă numai apă. În octom­brie oprim aproape de tot udarea și o ținem așa până în martie anul viitor. Să ținem cactușii pe pervaz iarna, deasupra caloriferului, este cel mai rău lucru. Trebuie puși pe iarnă în loc luminos și răcoros, 6-12 grade, ideal pe un balcon închis, să aibă cât de multă lumină. Important este să nu înghețe. Sunt unele specii din America Centrală sau Bra­zilia care necesită 15 grade pentru iernare, dar sunt mai rare și puține se găsesc în colecții. Unii cred că pot fi păcăliți cactușii și îi țin și iarna pe pervaz în casă, la 23 de grade. Dar pentru că ziua nu este destul de lungă, ei simt, și planta se deformează, se alungește din cauza lipsei de lumină, pentru că în interior se formează niște celule foarte mari pline cu apă.
Planta are ciclul ei natural, iar în acest ciclu e inclus un repaos de iarnă. Dacă nu îi dau acest repaos, planta va crește dar nu este sigur că va și înflori. Pentru că în perioada de iarnă la nivelul țesuturilor se formează mugurii floriferi care vor da florile din sezonul următor. În funcție de specie unele înfloresc primăvara iar altele vara. Dar mugurii floriferi sunt cei formați în timpul iernii”.

Evident, și cactușii au bolile lor provocate de ciuperci sau microorganisme: „De regulă sunt niște ciuperci, niște microorganisme care provoacă diferite boli. Marea majoritate pot fi asociate cu un putregai umed sau un putregai uscat. Planta încearcă să elimine zona afectată. Între partea vătămată și cea vie se formează un strat ca de plută prin care se ea se izolează de partea bolnavă. Se poate decupa sau tăia complet partea sănătoasă a plantei, se lasă neapărat la aer să se cicatrizeze rana, se poate pudra cu praf de cărbune, iar apoi noi
folosim un hormon de înrădăcinare, și în loc de un fir de rădăcină, obținem 10 fire de rădăcină, iar planta are altă posibilitate de a rămâne în viață. Alți dăunători periculoși sunt păduchii lânoși-țestoși care sug seva plantei și urâțesc țesuturile, de regulă atacă vârful de creștere. Sau sunt niște păianjeni microscopici care tot așa, sug seva din interiorul celulelor”.
Cu toate acestea, cactușii trăiesc, la propriu, istoria. Există specii care ajung la câteva sute de ani: „Depinde de specie cât trăiește un cactus. Cactușii pe care îi vedem în filme, din Arizona, au sute de ani. Dar sunt și specii care în 6 – 10 ani își încheie ciclul de viață. În acest timp, planta se maturizează, înflorește, produce semințe și dă multe generații de urmași, dar sunt și plante, cum avem în Colecția Vida Gheza, care au înflorit pentru prima oară după 65 de ani. Avem acum semințe de la ea și am obținut urmași din acea plantă. În colecția Vida Gheza avem câteva exemplare originale, mai bătrâne, iar restul le-am multiplicat din plantele originale ale artistului, din plantele care și-au încheiat ciclul de viaţă. Au fost perioade când am avut condiții mai grele, ierni mai grele, sau atacuri de dăunători. Am luptat să combatem problemele dar totuși au fost plante pe care le-am pierdut. Pentru că dacă apare o boală la un cactus, boala se poate extinde”.
Deși îngrijește peste 7.000 de cactuși, băimăreanul spune că, asemeni unui „părinte”, le iubește pe toate la fel de mult. Și învață mereu lucruri noi despre ele, pe care le împărtășește cu drag și altora: „În Baia Mare sunt în jur de 10 colecționari de cactuși. Avem Asociația Colecționarilor de Cactuși «Aztekium», la nivel național, cu un număr de 80 de membri în toată țara. Eu sunt în colectivul de conducere al acestei Asociații. Costurile acestei pasiuni? Depinde la ce nivel vrea să ajungă un colecționar. Pentru că dacă vrei să ai ultimele noutăți atunci costurile cresc. Sunt cactuși care costă un leu sau sub un leu până la cactuși de mii de euro. Exemplarele mari și bătrâne pot să va­loreze mii de euro. Nu s-a făcut o eva­luare, dar există și în Baia Mare cactuși extrem de valoroși. Dar să nu își imagi­neze cineva că dacă îngrijește 30 de ani cactuși se îmbogățește din asta. Pentru că la noi nu este o cultură pentru așa ceva. Repet, în România sunt 80 de colecționari. În Ungaria sunt vreo 300, Slovacia are o asociație cu 5 mii de membri. Problema este că la noi s-au încetățenit fel de fel de superstiții că dacă ai cactuși în casă nu se mărită fetele sau alte prostii de genul acesta. O superstiție mai nouă este că dacă pui un cactus lângă calculator sau lângă televizor atrage radiațiile dăunătoare. Să fim serioși! Ce legătură poate avea cactusul cu televizorul? O altă superstiție este că aduce sărăcie. Pot să spun că am avut un prieten care avea o seră de cactuși de 200 mp unde producea cactuși pentru 36 de florării și anual mergea 6 săptămâni în Mexic sau SUA să studieze cactuși. Deci, vă dați seama ce sărăcie i-au adus cactușii încât își permitea asemenea excursii”.

După decenii de muncă, Istvan Lorincz spune că tot efortul și pasiunea sa au meritat pe deplin. Cactușii îl răsplătesc cu florile lor unice, iar Baia Mare, a devenit, la propriu, o capitală a cactu­șilor: „În 20 de ani am făcut an de an expoziție de cactuși în Baia Mare. După care s-a deschis în Parcul Public Central, singurul pavilion expozițional din țară, cu cactuși. Din câte știu nici în sud-estul Europei nu există o asemenea colecție expusă publicului. La noi, intrarea este gratuită. Îi aștept pe toți cei care doresc să le deschid orizontul în materie de cactuși pentru că sunt plante cât se poate de surprinzătoare. Mă bucur nespus când am posibilitatea să îi vorbesc cuiva interesant de acest subiect. Eu pot fi găsit ori la Pavilionul Expozițional din Parcul Public Central al Băii Mari, ori la baza de producţie a Serviciului Public Ambient Urban din strada Mărgeanului, Baia Mare (Serele Orașului). Voi participa și anul acesta cu o expoziție la Sărbătoarea Casta­nelor unde îi așteptăm pe toți cei care doresc să afle lucruri noi despre plante care au creat adevărate legende în lumea întreagă”. 

„Există cactuși comestibili care se mănâncă ceva de genul: fasole verde scăzută. Alții au fructe comestibile sau din alte fructe se face gem. Eu nu am mâncat așa ceva. Sunt și plante care conțin substanțe halucinogene, dar de regulă acele substanţe se formează în plantă doar în cadrul natural. Dintre plantele medicinale cea mai celebră este aloe, care este de fapt o plantă suculentă. Multe dintre spe­ciile de aloe au acea substanță de rezervă care este folosită ca și medicament sau în industria cosmetică.”
Istvan Lorincz

 

„Încă și în zilele noastre se descoperă noi cactuși. De la granița cu Canada și până în sudul Americii de Sud este arealul lor de răspândire. Se găsesc și în jurul Mării Mediterane, dar acolo sunt populații sălbăticite din diferite plante care au fost cultivate o vreme acolo. Arealul lor este imens, pe două continente și sunt zone care încă nu sunt complet cunoscute din punctul de vedere al vegetației. Sunt în total peste două mii de specii de cactuși. În Baia Mare avem în jur de o mie de specii de cactuși și plante suculente, dar nu avem o evidență clară. Am avut și noi mutații genetice, de la o specie de Mammillaria cu țesuturi mixte galbene și verzi, din care am obținut exemplare complet galbene.”
Istvan Lorincz

 

„Unii cactuși pot să trăiască numai altoiți. De exemplu, formele roșii sau galbene, în loc de clorofilă verde au, de fapt, alte substanţe colorate, în corpul lor fiind niște mutații genetice. Formele roșii de cactuși au fost observate după atacul de la Hiroshima. Chiar și Vida Gheza avea o plantă care avea 3 coaste roșii și restul verzi. Este vorba de culori obținute prin radiație în urma bombei de la Hiroshima. Ulterior s-au produs aceste mutații în mod voit, sute de mii de semințe
le-au iradiat cu raze de lungimi diferite și pe perioade diferite de timp, iar din plantele răsărite s-au ales plantele „albino”, adică fără clorofilă. În loc de clorofilă verde cum au toate plantele, aici există un alt colorant. Neavând clorofilă, prin fotosinteză nu-și produce singură hrana, așa că este ținută în viață pe acel portaltoi pe care este altoită. În felul acesta plantele sunt multiplicate.”
Istvan Lorincz

„Denumirile plantelor sunt în primul rând cele științifice, dar unele au și denumire populară. Așa apare crăciunița, limba soacrei, scaunul soacrei, perna soacrei. Avem ce avem cu soacra, dar nu am dori nimănui să încerce scaunul soacrei, nu de alta dar ar fi păcat să îi rupă spinii. Există însă și «mână de negru» și «mână de alb». Văzusem într-o revistă și am făcut și eu o altoire de «mână de negru» într-un lob de «limba soacrei». Chiar am prezentat această plantă la lucrarea de licență care era despre tehnici de altoire la cactuși pe diferiți portaltoi.”
Istvan Lorincz