• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 20 Mai 2022

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 17 Ianuarie , 2022

Mineralele României, binecuvântare sau blestem?

Nimic nu ne-a marcat mai profund viața de până acum decât acești ani așa-ziși de democrație, ca martor la distrugerea economică a țării, la manipularea pe toate canalele a poporului român, popor care nu se face vinovat decât că a dorit să fie liber, să trăiască mai bine. Nepregătit și singur în fața unor interese perfide și subtile, privatizarea, mondializarea, neavizat asupra naturii înșelătoare a apa­rențelor din domeniul economic. Bineînțeles, acum prea puțin contează răul cu care s-au pricopsit cei mai mulți dintre noi. Pe primul plan este răul public, răul social, spa­țierea și proporțiile dezastrului postdecembrist. Ne domină o autoritate pe care, la figurat vorbind, noi am creat-o. Cu miopia, naivitatea și credibilitatea noastră. Este clar faptul că desființarea controlului public asupra economiei a produs mai multe victime decât be­neficii.
La fel de nerealistă este și politica guvernelor românești (!) de a închide minele și centralele pe cărbune. Se petrece o agresiune asupra acestui popor. Înverșunarea cu care națiunii române i se impune decarbonarea totală și în avans a energeticii nu este egalată decât de sărăcia energetică a economiei și a popu­lației noastre. România este statul european cu cel mai mic consum de energie pe locuitor: sub 2 toe-tone echivalente de țiței, cu mult sub media europeană de 3,3. Și pentru că asta nu e de ajuns, avem cele mai mari prețuri la electricitate, raportat la paritatea puterii de cumpărare. Renunțarea la cărbune în avans, cu mulți ani înaintea statelor puternic poluatoare, de ce? Avem noi o energetică atât de mult bazată pe cărbune? Ei bine, România are, în acest moment, o pondere a energiei regenerabile în totalul energiei consumate cu mult peste media UE, suntem pe locul 10 în Uniune, cu mult peste Germania, Franța, Italia, Cehia, Polonia sau Ungaria. Prin celebrul deja PNRR, guvernul român s-a angajat să închidă trei sferturi până în 2025.
Nu mă feresc să formulez câteva rânduri referitoare la trecutul recent al mineritului românesc, riscând eventuale priviri piezișe din partea acelor filozofi ai istoriei negative generalizate de pe plaiurile noastre, în anii de după război. O fac cu rostul de a contextualiza această ramură în decurs de câteva decenii și de a permite o seamă de constatări cu caracter strict tehnologic și economic, evitând subînțelesuri ideologice de orice fel.
Să spunem, așadar, că în respectiva etapă de existență a României – mă refer la perioada de după încheierea Păcii de la Paris (1947), terminată odată cu evenimentele din decembrie 1989, industria românească a avut în minerit un pilon de susți­nere relevant. Din capul locului mă despart de opiniile minimalizatoare, nihiliste chiar, ale unor observatori negaționiști din fire și preocupați în exclusivitate în scoaterea din istorie a României postbelice. Este treaba cărților de po­­li­tologie și sociologie de a enunța criterii, da a da note, de a formula, cu realism, concluzii. Așa cum nu sunt pregătit să preiau in integrum aprecierile unor experți de peste hotare, dispuși să reducă această etapă, e drept, dureroasă doar la „economia centralizată de stat”, care timp de patruzeci de ani a intensificat exploatarea resurselor minerale într-un proces de intensă industrializare calificabilă prin trei termeni – neviabilă, necompetitivă și autarhică. Părți considerabile din situația economiei românești din epoca respectivă pot fi catalogate și așa. Dar sunt altele, și nu puține, care reclamă, când ești sincer, o altă abordare. Generații întregi de meseriași din această țară și-au consumat priceperea, talentul, existența la urma-urmei, pentru a gândi, executa, aplica proiecte demne de tot respectul. A pune la grămadă rezultatele investițiilor cu adevărat viabile alături de eșecurile ușor măsurabile și ele nu seamănă a nedreptate. Paharul existenței noastre după război nu este făcut doar din jumătatea goală, spre care privesc cu voluptate atâția. Părerea mea!
Eu cred că reluarea mineritului pentru extragerea metalelor rămâne o oportunitate pentru România. Care este interesul nostru ca na­țiune? Ce vrem noi să facem ca popor? Vrea poporul român să cunoască resursele pe care le are în subsol sau, din contră, este dispus să lase o altă țară sau grupuri interesate să stabilească ce anume ar trebui explorat sau exploatat? Sunt în continuare un partizan al mineritului, dar trebuie să vedem solu­țiile pentru ca societatea să fie împăcată cu acest demers. Înainte de 1989 lanțul prin care era valorizat minereul din minele de cupru – de exemplu – era unul integrat mergând până la produsele finale, cum ar fi cabluri electrice și foi de cupru. Din păcate, ca urmare a lipsei de viziune de la începutul anilor ’90, atunci când au apărut socie­tă­țile comerciale și nu s-a ținut sea­ma, acolo unde era cazul (din motive variate, printre care pot fi menționate ignoranța, lipsa de profesionalism și ego-urile personale) de logica economică a integrării; sinergia fiind sfărâmată în multe cazuri, companiile rezultate năs­cându-se mai slabe decât competitorii lor străini, lucru care a devenit evident mai târziu, mai ales în deceniul următor. Rezultatul a fost pierderea de cotă de piață, preluarea sau dis­pariția multora dintre companii, din care unele au ajuns la fier vechi. Cauzele acestui deznodământ au fost mai complexe, dar menționăm aici numai greșeala distrugerii sinergiei. Exemple care pot fi men­ționate în această direcție sunt multe, nu le vom menționa aici din motive de înțeles; lanțul de valorificare a cuprului extras a fost unul dintre aceste „victime”. Multe din acțiunile guvernanților după 1990, precum modificarea datelor din studiile geologice, pentru a prezenta anumite proiecte miniere ca având un grad mai ridicat de rentabilitate decât în realitate, au condus la „îngroparea” oricărei șanse a mineritului românesc. Un alt aspect care a contribuit la distrugerea mineritului de neferoase din România a fost aprobarea exporturilor de concentrate. Prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 190/2000, republicată în 2004, s-a aprobat exportul de concentrate și metale prețioase, astfel încât, în perioada care a urmat implementării acestui act normativ, produsele miniere au fost „valorificate” la export. A fost și o lovitură la adresa metalurgiei neferoase.
Analizele macroeconomice fundamentale spun că descoperirea și extracția resurselor minerale trebuie să contribuie direct la venituri mai ridicate și creșterea economică mai rapidă. Dar principalul curent macroeconomic a recunoscut de mai mult timp că veniturile din extracția mineralelor pot avea efecte macroeconomice dăunătoare. În această categorie de efecte sunt incluse: „boala olandeză”, marea volatilitate a veniturilor publice și descurajarea unor activități economice tradiționale.
Cu toate acestea, de mai bine de trei decenii, decidenții de politică economică au înțeles că răspunsuri de politică economică pot elimina sau ameliora aceste efecte negative. Multe țări au înregistrat succese în aplicarea unor asemenea politici. Altele au eșuat în a realiza acest lucru. Problema nu este aceea că politicile necesare sunt neclare, ci motivul pentru care țările care au eșuat în a culege roadele exploatării resurselor naturale rămâne nepu­tința de a aplica politicile necesare. Această abordare recunoaște că există unele consecințe sociale și de mediu negative ale investițiilor miniere. Analizele macroeconomice nu pun în evidență sau chiar scapă din vedere cauzele care generează aceste diferențe în mediul politic.
Întrebarea firească este următoarea: ce factori au permis unor țări să beneficieze de înzestrările cu resurse și să evite blestemul resursei? Există un larg acord potrivit căruia răspunsul la această întrebare este legat de calitatea instituțiilor, guvernării și politicilor din fiecare țară gazdă și de calea pe care marile investiții miniere sunt corelate cu asemenea structuri. Dacă o țară eșuează în a exploata avantajele acestei oportunități, greșeala se poate dovedi că este legată de calitatea guvernării și de a altor entități publice care decid modul în care se utilizează veniturile din minerit.
Concluzionând, afirm că pentru acele rezerve la care semnalul va putea fi recepționat direct de piața internațională se vor găsi investitori. Cel mai concludent argument în privința acestei afirmații, spun asta cu riscul de a fi contrat de păreri puse în circuitul public, rămâne interesul extern pentru aurul din zăcămintele României (Bud, 2012). Celelalte rezerve care nu pot fi recepționate de piața internațională trebuie să se bucure de o permanentă actualizare a semnalelor de către stat. Efectul global al schimbării rolului statului în ecuația rezerve-piață nu mai trebuie de­monstrat.
Subliniez importanța de a ști să vezi, să înțelegi și să pui în valoare rolul mineralelor pentru viața economică a României.
Politicienii și experții pe tema dezvoltării s-au confruntat deseori cu această realitate: extracția resurselor naturale, contrar celor mai multe așteptări, nu a condus la consolidarea dezvoltării durabile, socioeconomice în multe din țările respective. România este la acest capitol unul din cazurile tipice din Europa (vezi „blestemele” aurului, petrolului, uraniului și, astăzi, al pădurilor). Există o bogată literatură care susține că a dispune de resurse, între care una minerală, înseamnă un blestem. În România este binecunoscută vechea zicătoare: „Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”.
Totuși, în unele dintre țările cu economie minieră mai consolidată, cum sunt Australia și Africa de Sud, mineritul a fost, indubitabil, unul dintre factorii determinanți atât pentru progresul economic, cât și pentru cel social pe termen lung.
Ramura extractivă a fost criticată pentru presupusul eșec de a contribui la îmbunătățiri serioase ale condițiilor socioeconomice în țările gazdă cu venituri scăzute. În ace­lași timp, în anii din urmă, companii extractive împreună cu ad­mi­nistrații, agenții donatoare și organizații neguvernamentale au susținut iniția­tivele referitoare la res­pon­sabilitatea corporativă pentru sporirea beneficiilor locale și regionale ale extragerii resurselor.
Două probleme îmi sunt foarte clare:
- în primul rând, grupurile interesate, cum ar fi companiile miniere, guvernul și administrațiile de la nivele inferioare, ONG-urile s-au confruntat cu un paradox. Mineritul oferă oportunități. Aceasta înseamnă că bogăția minieră latentă poate fi convertită în alte forme de capital: uman, financiar, social și fizic. În plus, multe inițiative de responsabilitate corporativă au generat beneficii la nivel local și regional, dar rezultatele la nivel național – ritm de creștere și succes în ameliorarea sărăciei – au fost în unele cazuri dezamăgitoare. Con­tribuțiile economice potențiale ale ramurii extractive nu s-au exprimat la limita așteptărilor. Unde se află, realmente, responsabilitatea pentru rezultatele dezamăgitoare? În plus, unde se termină responsabilitatea companiilor și unde începe responsabilitatea administrației în asigurarea rezultatelor favorabile și convenabile? Cum ar putea companiile miniere și alte grupuri interesate să acționeze mai bine în viitor?
- în al doilea rând: ideea că resursele minerale reprezintă un „blestem” a câștigat în acuitate în dezbaterile politice. Argumentul a fost articulat nu numai de campaniile ONG-urilor de regulă bine intenționate, dar inevitabil situate la nivel de abordare de amatori, dar și de economiști proeminenți (cum ar fi Sachs și Warner, 1995), de guverne și lideri de opinie din țările bogate și agențiile donatoare ale acestor țări. Multe din dezbateri au separate companiile de minereuri și minerale de cele de extracție a petrolului și gazelor, care au caracteristici distincte și performanțe record. Nu este deloc neglijabil numărul studiilor ce acceptă posibilitatea unor rezultate bune, dar cele mai multe subliniază necesitatea unor cerințe de reformă, în registru larg, politică și instituțională, unele din ele privind cerințe drept precondiții și nu ca obiective ale sprijinului extern. O lipsă majoră în literatura din domeniu constă în absența analizelor care să contureze consecințele asupra reducerii sărăciei datorate suprimării și renunțării la investiții în sectorul mineralelor.
Studiile de caz asupra țărilor bogate în resurse atât pentru țări deja industrializate, cât și pentru economiile emergente și în curs de dezvoltare, oferă bogate descrieri asupra modului în care interac­țiunile dintre diferitele grupuri inte­resate, într-un context ins­ti­tuțional și politic, au favorizat instituții și structuri administrative mai eficace și mai eficiente. În unele țări dezvoltate, activitățile miniere și metalurgice au contribuit în mare mă­sură, în stadiile timpurii, la con­figurația dezvoltării și construcției statului (Skrowrorck, 1982). Astăzi cele mai de succes țări în curs de dezvoltare bogate în resurse naturale vizează aceeași orientare (Acemoglu, 2003). Oricum, nu este suficient nici să se afirme că trebuie îmbunătățit actul guvernării și instituțiile ca o precondiție pentru activități miniere de succes.
Diferența de rezultate rezidă în diferențele între guvernare, insti­tuții și procese de politică publică. Aceste condiții și interacțiunile dintre diferitele grupuri interesate - inclu­zând administrațiile (de la toate nivelurile), ramurile industrial extractive, interesele politice organizate, grupurile sociale și orga­ni­­zațiile internaționale – permit investițiilor din industria minieră să producă rezultate mai ridicate sau mai scăzute. Această afirmație reprezintă terenul comun pentru multe voci din mediul academic contemporan, mă refer inclusiv la echipa de conducere a Băncii Mondiale și acei experți care au orientat studiul EIR. Afirmația coincide în bună măsură cu consensul la care s-a ajuns în ample dezbateri privind dezvoltarea, consens potrivit căruia instituțiile și guvernarea sunt factori-cheie (Acemoglu și alții., 2003 și pentru o sinteză Dietsche, 2003).
Dacă ne referim la România, avem de luat în seamă două aspecte contradictorii.
1. Decenii la rând, mineritul a fost privit ca o ramură de bază a economiei naționale, cu efecte de necontestat pe plan social. Investițiile asigurate de stat în prospectarea, explorarea, exploatarea și prelucrarea resurselor de tot felul, amenajările edilitare, atenția acordată sis­temului educațional precum și cercetări de specialitate ilustrează această realitate;
2. Schimbările de ordin politic și economic intervenite după evenimentele din decembrie 1989 au imprimat noi orientări în această zonă. Cu argumente considerate irefutabile, s-a procedat la schimbarea radicală a atitudinii față de industria minieră și tot ce înseamnă ea la nivelul societății. Peste noapte s-a adoptat o atitudine de ignorare a bogățiilor subsolului, drept care s-a ajuns în scurt timp la dezorganizarea întregului sistem gândit să favorizeze utilizarea rațională a resurselor existente. Au fost închise mine și bazine întregi de exploatare, au dispărut vestite centre de preparare, unități de prelucrare chimică și metalurgică. Comunități întregi care se hrăneau din minerit agonizează încă.

Să fim realiști: România din adâncuri nu mai arată precum arăta cu ceva timp în urmă. Nici în materie de minereuri, nici de cărbune ori petrol și gaze. Dar atât cât mai este ne aparține și se cuvine să privim lucrurile dintr-o dublă perspectivă (Bud, 2021):
a. Tot ce există ne aparține nouă și doar noi putem determina cât de repede și cât de priceput pu­tem pune în valoare această bogăție națională, multă-puțină, bogată-săracă, precum există azi;
b. Străduindu-ne să exploatăm orice avem, cu valoare maximă pentru societate, în ansamblul ei, cu foloase pentru comunități și cetă­țean, reducem indubitabil dependența de alții, de averea și priceperea lor.
Prin urmare, ne trebuie o strategie a resurselor minerale. Cu precizarea că trebuie să îndeplinească trei con­diții pentru a se dovedi prin efecte pozitivă, semnificativă și durabilă: să fie rațională, să se utilizeze în folosul economiei ro­mânești, să poată fi controlată și de deținătorul legal al rezervelor statului și subsolului, STATUL ROMÂN.
Pentru a imagina un nou parcurs constructiv românesc, ne trebuie o strategie a reluării progresului economic, fără de care nu vom mai fi niciodată un STAT puternic, prosper, de civilizație modern. Minți calificate în domeniu, atașate profund românismului, temerare și pragmatice, sunt chemate să conceapă atât VIITORUL profil economic al țării, cât și sursele de acumulare, de investiție, căile de mobilizare a energiilor poporului – în condițiile în care, în locul așa-numitei „dictaturi de dezvoltare”, dispunem de facilitățile demo­crației. Putem?

 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.