Măgarul Paulinei

Măgarul Paulinei era un măgar ca oricare altul. Îi însoţea femeii caprele şi oile la păscut şi din când în când, îi ducea-n spinare şi desagă cu grăunţe la moară.
Iar când dădea îngheţul, Paulina-l băga într-un fel de coteţ cu o iesle de carpen, ca să aibă dobitocul ce roade până-n primăvara.
- Şi altceva ce-i mai dai? - o întrebau copiii.
- Ce să-i mai dau? Crucea-n spinare să şi-o ducă! Doar d-aia-i sfânt…
Cu ochii căscaţi a mirare, copiii nu pricepeau o iotă. Ce ştiau ei despre Sfântă Crucea din spinarea măgarului? Prea puţin. Dar nici că le păsa. Iar măgarului nici atâta, când vedea că umbla-n vale să pască oriunde şi din când în când, îi mai lăsa şi pe ei să-l încalece, deşi îi mai şi tăvălea, când voia să scape de ei.
Şi atunci, ce le mai trebuia? Să ia de la-nceput joaca cu caprele şi cu măgarul, pe Boz, pe Zapoza şi pe unde mai vedeau cu ochii.
Trecea astfel iarna, venea primăvara, fătau caprele, cânta cucul, înflorea câmpul vara, iar toamna, rândunicile ciripeau din plin. Când veniseră, ziceau mere-pere, iar când plecau, urrrrzzziiici!
Le aproba şi măgarul, zbierând i-a! ii-a! ii-haa! Şi ce mai râdeau copiii!
- Măgarul ăsta ştie carte! - a strigat odată unul mai şcolit. Să-i spunem şi Paulinei ce măgar învăţat are!
- Poate-l face domn! - adăugă altul.
- Mai ştii? - se mină şi o fată pricăjită, care tot sărea de pe-un picior pe altul.
Şi luând de bună vorba fetei, deşteptul care - chipurile -  făcuse desco­perirea ştiinţei de carte a măgarului, se şi duse la Paulina, ca să-i facă propunerea.
- Paulino! - începu el, şugubăţ. Noi ţi-am tot călărit măgarul şi el de multe ori s-a tăvălit ca să scape de noi, că-i mai deştept decât caii. Dar azi am văzut că ştie şi carte; nu multă, că zice doar i şi a. L-am mai auzit noi, dar nu ne-am dat seama până acum la ce-l duce capul...
Dar, fără să mai aştepte să-şi termine copilul vorba, Paulina zvârli c-un rete­vei după el, bombănind ocări la adre­sa celor care-şi băteau joc de măgarul ei.
Adam – că aşa-l chema pe băiat – nu se lăsă impresionat şi-i strigă:
- Ho! Ho! Că noi nu-i vrem răul; zi­ceam doar să-l dai la şcoală ca să înveţe mai multe şi să-l facă domnu’ şi pe el domn.
- Da, da, ca să-l călăriţi cu toţii! Şi cu oile cin’ să meargă? Şi la moară cine să-mi ducă sacul cu cucuruz? Ha?
Ce să mai zică bietul băiat care la aşa ceva nu s-aştepta, mai ales că Paulina se pregătea să mai zvârle cu ceva după el?
Şi-ar fi zvârlit ea dacă, din întâmplare, învăţătorul care tocmai trecea pe-acolo n-ar fi oprit-o:
- Care-i baiul?
- Dracii ăştia de şcolari râd de mine, zicând că măgarul meu ştie carte şi zic să-l dau mai departe să-nveţe mai mult, ca să-l faci domn, ca tine.
- Ca mine? - râse învăţătorul. Aşa domn să-l fac?
Îi ardea şi lui de glumă şi voia s-audă la ce-o mai duce capul pe Paulina şi ce avea să mai spună la adresa lui şi a măgarului.
- Da, domn, c-aşa zic dracii ăştia, dac-am măgar deştept. I-auzi-l numai cum face: ii-a! ii-a!, de parc-ar fi simţit că vorbim de el.
Şi-ntr-adevăr, măgarul zbiera de nu se mai oprea. Adam, văzând că
şi-nvăţă­torul se luase-n vorbă cu Paulina, ar fi vrut să mai audă ce aveau să-şi spună.
Temându-se însă de ce-o să-i zică domnul, a
doua zi, la şcoală, se gândi că mai bine-ar fi s-o şteargă.
Mai adăstă însă puţin. Între timp, învăţătorul începuse să se uite amuzat după măgarul care încă nu se arătase la faţa locului.
Îl auzea, dar nu-l zărea, aşa c-o întrebă pe Paulina:
- Da’ unde-i? Că io nu-l văd deloc.
- Pe-aici, pe undeva. Doar dacă, auzindu-ne, n-o fi luat drumul spre şcoală.
Dar, dându-şi seama c-o luase razna, se bătu peste gură:
- Doamne, ce m-a apucat?! Ce vorbă-i asta?
- Nu-i bai! - zise învăţătorul. Da’ unde-o fi măgarul?
Animalul, însă, parcă intrase-n pământ.
Şi-atunci, venindu-şi în fire, Pau­lina se trezi că-l întreabă ea pe învăţător:
- Atunci, mi-l faci sau nu mi-l faci domn?
Omului să nu-i vină să creadă. Porniseră de la o şotie copilărească şi Paulina chiar voia ca măgarul să silabisească şi să-l facă domn?
Şi-i veni deodată în minte măgarul biblic al lui Balaam.
Un răspuns trebuia să-i dea femeii care-l luase din scurt. Şi, ca şi cum l-ar fi luat gura pe dinainte, mormăi un „da, numai să vină la şcoală”.
Ce bucurie pe Paulina, care, uitând de glumă, răspândi în tot satul vestea că măgarul ei va merge la şcoală, că ştie ceva carte și că domnul învăţător îl va face şi pe el domn, cum îi spuseseră copiii.
- Tu eşti nebun? - îl luă popa la rost pe învăţător, auzind ce se vorbeşte pe seama lui, prin sat. Te iei la vorbă cu o nebună-n glumă şi uite unde ajungi! Să te văd acum învăţându-l carte pe dobitoc. Nu-ţi ajung cei cu două picioare, care nu ştiu cât face unul cu altul, de-ai trecut la patrupede? Na! Descurcă-te!
- O să văd eu, părinte…
- Ce-o să vezi?
- Că şi un măgar poate citi.
Şi nu multă vreme, după ce satul uitase ce-i promisese dascălul Paulinei, pe o uliţă îngustă ce ducea în afara sa­tului, popa şi dascălul, mergând alături, numai ce aud zbierând un măgar: ii-a! ii-a!
- I-auzi! - zise dascălul părintelui.
- Ce s-aud?
- Cum citeşte măgarul de nu mai poate… Auzi cum oftează, sărmanul?
Trăgând şi părintele cu urechea, răspunse:
- Da, da. Acum a băgat şi-un h între i şi a. I-auzi!
Şi măgarul, de parc-ar fi vrut să-i adeverească vorba, scoase un ii-h-aa! atât de prelung de ziceai că s-a tăvălit prin mărăcini.
- Da’ din ce-o fi citind el numai două litere? - întrebă şugubăţ popa.
- Din abecedarul poienii, că doar iarba începe cu i şi a... - răspunse dascălul.
- Băăă! - mai zise popa. Şi să te mai miri că cel al lui Balaam vorbea!
- Vorbea el, dar numai în Vechiul Testament, unde-s litere cu droaia; nu ca-n iarba noastră din care nu citeşte decât i şi a... - încheie dascălul.