Kuala Lumpur

Nu văd în Singapore nimic legat de o zi dragă nouă, tuturor, respectiv cea de 8 martie. Şi pentru că am un respect deosebit pentru sensul şi semnificaţia ei, mă hotărăsc să-mi fac, în această zi, mie, un cadou. Un zbor la Kuala Lumpur. Am ezitat mult între Denpasar, Phuket şi Bangkok, în ultimele zile chiar am început să mă gândesc tot mai serios la Taipei (şi pentru că acolo am prieteni buni şi vechi), dar până la urmă am ales ceea ce aş fi dorit de mult, de prima dată când am călătorit în Asia, respectiv să văd turnurile Petronas, cea mai înaltă clădire din lume până în 2004, care au fost proiectate de un român, Vlad Simionescu.

Trebuie să recunosc şi faptul că emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniştii, a fost un factor motivaţional puternic pentru mine în acest sens, dar şi recent-revăzutul film Entrapement, cu Sean Connery şi Catherine Zeta-Jones, care s-a filmat în mare parte în aceste turnuri.

Aşa că îmi iau un bilet de avion cu câteva zile înainte (după ce văzusem că preţul între un bilet de autobuz şi cel de avion era cam la aceeaşi valoare) şi vineri, după curs, ajung la Changi cu două ore înainte de zbor, timp suficient să mi-l împrospătez în memorie şi să revăd locuri descoperite cu trei ani în urmă, dragi mie.

Plecarea a fost puternic pusă sub semnul întrebării – dar şi al incertitudinii – pentru că, menţionându-le colegilor din Singapore ce doresc să fac la sfârşit de săptămână, m-au speriat, spunându-mi că e o destinaţie periculoasă, unde turiştii sunt jefuiţi şi trebuie să fii foarte precaut... Caut şi pe Internet, între timp mai primesc şi de acasă sfaturi cum că ar trebui să ţin seama de alertele de călătorie care sunt puse pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe şi mă simt destul de inconfortabil. 8 Martie trebuie să fie o zi specială şi frumoasă – îmi spun – şi dacă multe românce nu pot ajunge în capătul acesta de lume, măcar o mică parte din ele dacă citesc aceste gânduri – pe care le consider ca un cadou sau ca o împărtăşire – să se poată bucura. Îi scriu Ambasadorului României de la Kuala Lumpur şi primesc un răspuns deosebit de amabil şi motivant care spulberă definitiv atât întrebările, cât şi îndoielile mele în alegerea destinaţiei. În plus, la curs vorbesc şi cu o colegă din Malaezia şi îi spun cele auzite, la care se arată foarte surprinsă şi mă sfătuieşte, cu multă căldură, să mă duc.

 

La aeroport număr şase locuri unde mi se cere paşaportul şi documentul de călătorie, de la check in şi până la intrarea în avion, trecând, bineînţeles, prin serviciul de imigrări. Sincer să fiu, mă aşteptam să fie mult mai simplu, dat fiind că ţările sunt vecine şi că, din panourile de afişaj pe care le-am văzut, am identificat cel puţin 30 de zboruri zilnice între cele două capitale, toate cu aeronave mari, de tip A320 sau B737... De altfel, mi-am luat bilet la Tiger Airways, o companie care mi s-a părut interesantă şi datorită faptului că mi-a făcut legătura cu un film din copilărie, Sandokan, tigrul Malaeziei.

După un zbor frumos printre plantaţii de orez şi printre nori pufoşi, care aduceau a dragoni albi, aterizăm în terminalul din Kuala Lumpur. La biroul de imigrări un tinerel îmi zâmbeşte înainte ca eu să ajung la ghişeu; pasagerul care fusese înaintea mea se chinuia, în faţa ghişeului, după ce i-au fost ştampilate documentele, să introducă în geanta lui de pilot mai multe cărţi şi nu prea reuşea, motiv pentru care blocase fluxul nostru, al celor ce veneam din urmă. La fel de plin de zâmbete şi de îngăduinţă i-am răspuns şi eu tinerelului, stabilind o empatie la distanţă care a durat vreo 2-3 minute. Când ajung la ghişeu, mă salută frumos, întrebându-mă de unde vin şi dacă lucrez în Singapore.

Îi spun că doar sunt la un stagiu acolo şi că de mult voiam să văd de aproape Turnurile Petronas, care au fost proiectate de un conaţional. Da, îmi răspunde plin de entuziasm, îţi spun imediat şi numele lui! Nu şi-l aminteşte într-un timp rezonabil şi îi menţionez eu Vlad, la care el exclamă, bucuros: Simionescu! Mă bucură primirea pe care mi-a făcut-o şi, chiar dacă nu e o întrebare pentru poliţia de frontieră, îi cer detalii despre cum ajung mai repede în centru. Aleg varianta trenului express (cu autobuzul, îmi spune, la ora aceasta e trafic şi nu ştii cât faci), însă de la aeroport şi până la gară tot un autobuz ne duce, în acordurile gutural-lamentate ale unei muzici religioase musulmane (la ei azi e principala zi de rugăciune), aşa că ascult cu plăcere ritmuri şi cuvinte pe care le învăţam, odinioară, în Sicilia.

 

De la etajul X al hotelului de unde sunt cazat am o panoramă superbă asupra unui cartier nou cu zgârie nori, destul de aproape de faimosul turn Menara al televiziunii din Kuala Lumpur, al 4-lea de acest gen din lume, cu o înălţime de 276 de metri. La baza hotelului – dughene ieftine şi clădiri decrepite, marcând începutul – sau sfârşitul – cartierului indian pe care, bineînţeles, nu mă pot abţine să îl las nevizitat. Chiar dacă aceasta e zona asiatică pe care nu o resimt deloc familiară (mica Indie), o iau la pas printre culori multe şi magazine pestriţe, acordând o atenţie specială locurilor pe unde calc. Dincolo de impactul vizual care nu este întotdeauna cel mai comod (oameni care dorm pe stradă, la gardurile curţilor sau în faţa intrărilor în clădiri, construcţii aflate în paragină, abandonate sau cuprinse de nepăsarea atât a oamenilor, cât şi a timpului, mese improvizate pe trotuare sordide, unde se mănâncă sau se fumează pipe sau ţigări artizanale), mă loveşte puternic stridenţa olfactivă. Şi dacă ochiul mai poate fi, prin diferite metode, păcălit (prin neimplicarea – ca durată – a amprentei pe retină, prin nepăsare sau chiar prin închidere), respiraţia trebuie să îşi urmeze ritmul ei şi nu poate fi oprită (fără efecte vitale) mai mult de două minute. Aşa că decid destul de repede să ies din universul culorilor şi al impactului olfactiv matinal (ce va fi oare aici la sfârşitul zilei?!) şi să caut zona modernă a oraşului, cea care a adus faima unei capitale care la anul va împlini doar 40 de ani de la recunoaştere. De altfel, Malaezia, în forma actuală, e un stat foarte tânăr, fiind oficial recunoscut pentru prima dată (ca urmare a desprinderii de influenţa şi tutela britanică) în anul 1957.

 

Iau faimosul monorail de la Marjid Jamek, dar nu înainte de a mai trece o dată pe lângă impozanta clădire a Sultanului Abdul Samad, finalizată în 1897, adăpostind acum un departament al Muzeului Informaţiilor, Comunicaţiilor şi Culturii şi Muzeul Artei Textile. Ziua e în culoarea nisipului, iar noaptea lumini albastre îi creează reflexe de o frumuseţe aparte. Timp de aproape un secol (până în 1996), a reprezentat simbolul oraşului, până ce turnurile Petronas au trecut, definitiv şi irevocabil, pe locul întâi. Mă uit în câteva ghiduri locale mărunte şi dacă în cazul primei clădiri, a Sultanului Abdul Samad, se menţionează din plin numele arhitectului care a proiectat-o, Arthur Charles Norman, nu văd nicăieri în informaţiile legate de Turnurile Gemene nicio referinţă la proiectantul român – şi mă simt parcă nelalocul meu. La fel ca şi în cazul lui Gustave Eiffel, pe care toată lumea îl menţionează, fără să se ştie că turnul parizian a fost inspirat şi proiectat împreună cu un român, Gheorghe Pănculescu...

 

Oricum am sta să judecăm lucrurile, Turnurile Petronas sunt – şi de la distanţă, cât mai ales de aproape – cea mai impozantă structură de metal şi sticlă din zonă. Citesc, la câteva ore după ce le văd, într-un ghid, că aici este locul din KL care face să ţi se taie respiraţia. Şi chiar aşa este! Pe măsură ce mă apropii de clădire, descopăr influenţe islamice într-o arhitectură de un modernism uluitor, care nu poate decât să mă bucure, ştiind că, la originea ei, un român a fost cel care a reuşit să îşi impună conceptul şi ideile. Norii s-au adunat de dimineaţă şi chiar când ajung sub turnurile gemene şi le admir splendoarea, la vârful lor, exact la jumătatea distanţei dintre ele, norii se încăpăţânează să facă loc, pentru câteva clipe, soarelui care salută matinal capitala malaeziană. Cele 1300 de bilete care se vând zilnic turiştilor se epuizează repede, aşa că, din mulţimea celor care vizitează într-o zi KL-ul, foarte puţini reuşesc să şi ajungă la înălţimea celor 452 de metri.

 

Tot în celebrul film Entrapement, cu tensiunea crescută la final, ultima secvenţă e filmată într-o staţie de monorail, Pudu. Sunt convins că mulţi dintre cei care au văzut filmul au dorit să vadă, pe viu, locul acestei scene şi să retrăiască scena din film. Bineînţeles că şi eu fac parte dintre ei şi nu mă pot abţine să rămân fără această experienţă, chiar dacă Pudu (din cele ce văd) nu e niciun punct important pe hartă şi nu are nici măcar în preajmă atracţii turistice. După experienţa impresionantă a măreţiei turnurilor gemene şi a locurilor din jurul lor, iau trenul şi devin tot mai nerăbdător să ajung la Pudu. Cobor plin de entuziasm şi nu îmi vine să cred! O staţie banală, mică, chiar uşor neîngrijită, unde scrie pe o singură placă, pe peron numele ei, fără nimic ieşit din comun. Chiar fără pasageri, exact ca în film... Rămân pentru câteva clipe fără nicio replică (nici măcar în gând), iar apoi realizez ce mult poate face (ca promovare) o informaţie pusă la timpul şi locul potrivit... Până la urmă, o mare parte din filmele de succes americane nu sunt altceva decât numele unor oraşe sau locuri: Dallas, Beverly Hills, Santa Monica, Twin Peaks...