Jenant, mișeilor!

„Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sînt mai neaşteptate. Printre constelaţii şiroiuri de galaxii, stele novae, pitice şi albe, uitînd de predici mînioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depă­şind izvoare veşnice de hidrogen – reglate de spiritul pro­fe­sorului Hoyle -, lăsînd în urmă ju­decători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filosofi şi geo­metri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţîndu-se, pînă la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea în­florată, mişunînd de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde ră­sună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeu cel adevărat, al pruncilor lăsaţi – în sfîrşit – să vină, oricît de bătrîni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă: pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stînga.”

„Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscând de altfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca el să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.
Numai creştin fiind mă vizi­tează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu um­blu crispat, jignit, pe străzile
diurne, nocturne ale oraşului - (...) - şi nu ajung să fiu şi eu - (...) - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles - (...) - că mai fericit este a da decât a lua.”

Nicolae Steinhardt,
Jurnalul fericirii