Ironia critică

Oricât de mușcătoare, rea, veninoasă și neplăcută ar fi și oricui îi aparține, dacă e bine mânuită, pe lângă dezastrul pe care-l produce, ironia are și ceva sublim în sine.
Un sublim însă, nu estetic ci etic, între cele două stadii, ironia fiind singura punte de trecere. Lăsând la o parte funcțiile kierkegaardiene ale acestui instrument și limitându-se doar la aspectele sale socratice, tot atât de valabile și azi ca în antichitate, vom spune că ironia are o finalitate precisă: scoaterea în evidență a contradicțiilor din cuprinsul desfășu­rării argumentației adversarului. În antichitatea socratică, însă, dacă acesta făcea greșeala de a nu-și controla coerența logică în afirmații, provocatul adversar îi scotea necru­țător în evidență inadvertențele în fața unui public care în cea mai mare parte, incapabil de altceva, decât de reacții spontane, râdea în hohote. De atunci și până azi, lucrurile fundamentale nu s-au schimbat deloc în esențialitatea lor; ironia în fond semnificând același lucru. Eironea, adică un fel de întrebare „de cam cum vine aceasta”, când în cursul argumentării ceva nu e în regulă.
Și oricât de complicat ar fi sistemul de referință și oricât de subtilă eroarea, sau intenționalitatea falsificatorie a celui ce se desfășoară prin grația tiparului - anticii neavând la dispoziție decât meandrele vocii și câmpul deschis al Agorei pentru asemenea desfășurare -, ironicul cri­tic contemporan pune cuțitul exact pe rană. Cu aceasta se deschide un fel de competiție acerbă în care: cu cât eroarea este mai ascunsă - cu sau fără conștiința emițătorului -, cu atât e și ironia mai mușcătoare; și cu cât eroarea e mai subtilă, cu atât și ironia mai caustică (la celelalte nivele ale producției spirituale competiția este aceeași).
Vioaie, trează și necruțătoare, ironia e prezentă astfel ori de câte ori vreo extravaganță încolțește în mintea unui autor sau în paginile unei cărți cu faimă. Necruțătoare, deși nu întotdeauna de bună credință (de fapt, ar fi și imposibil să fie așa), este totuși asanatorie când e vorba de trecut sau de prezent, și ultraprofilactică atunci când se fixează în memoria celor care s-au măsurat cu ea. Uneori cenzu­rează transmiterea nonvalorilor, alteori sancționează categoric lipsa timpului de asimilare și selectează esteticul din tufișurile unor eventuale, bune intenții, cu care, din păcate, nu se poate face întotdeauna și o bună literatură.
Sintezele sunt cercetate minuțios de ea, iar judecățile de valoare, pronun­țate pe loc, mai ales atunci când un asociaționism maladiv tinde să uni­fice într-un singur corp elemente adesea eterogene și chiar contradictorii.
În proză, în poezie, în critică, ironia critică nu cruță nimic din ceea ce e atacabil. Încadrează fiecare autor la locul cerut de armonia sistemului său. Este cenzurată orice valoare împrumutată pentru ca cititorul să poată discerne fără echivoc partea de moștenire de vrednicia celui care a sporit-o. Tot ea cenzurează și primej­dia teoretizărilor nude, cerând uneori scoaterea pedantismului din corpul valorilor critice.

Câine păzitor al valorilor, sacra ironie are însă ceva sfâșietor în făp­tura sa: obligația (din pricina unui blestem al consecvenței) ca în cele din urmă, după ce și-a încercat colții în toți atentatorii la frumos, să și-i încerce și în propriu-i trup. Transformându-se atunci în umor, mulți vor găsi în sine că are haz, neiertând-o însă niciodată pentru funcțiile-i
ana­mnezice.