În Săptămîna Patimilor

Faptul că Săptămîna Patimilor în lumea creştină dă naştere la o mulţime de controverse chiar şi-n presa occidentală
m-a făcut să reflectez ceva mai mult asupra faptelor declanşatoare ale acestei efervescenţe.
În primul rînd, asupra cauzelor jude­cării Domnului nostru Iisus Hristos, în faţa Marelui Sinedrin evreiesc, din acele vremi deloc uitate, pînă-n ziua de azi.
Apariţia lui Iisus şi a învăţăturilor Lui în acea lume, pînă la scandalul izgonirii din templu a negustorilor şi zarafilor dăduse destul de multă bătaie de cap autorităţilor sacerdotale ovreieşti, rabini, farisei şi saducei. Şi nu atît pentru răspîndirea noilor învăţături mesianice, cît pentru subminarea autorităţii castei sacerdotale evreieşti (materialul informativ al Noului Testament abundînd în acest sens) cu ideea Mîntuirii prin Iisus Hristos şi a divinităţii sale.
Acestea fiind de fapt premizele juridice ale acuzării lui Iisus, prezentarea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lumii cereşti, făcînd minuni în numele Său.
Învăţătura lui Iisus însă, deşi răspîndită pînă şi în templul iudaic şi tolerată oarecum de farisei, nu i-a iritat atît de mult pe aceştia, cît isprava izgonirii negustorilor din incinta templului. Marea lovitură economico-financiară dată, de fapt, aristocraţiei religioase ovreieşti! Şi aceasta nu putea fi trecută cu vederea. Iar pentru un proces juridic, motivat şi-n faţa autorităţii romane, aceasta nu era suficientă. Şi atunci s-au inventat acuzele de deicid, de atentat împotriva Divinităţii, de uzurpare a autorităţii romane de ocupaţie şi mai ales aceea de distrugere, de dărîmare a marelui Templu din Ierusalim.
Acuzaţii covîrşitoare, dar bine orchestrate în procesul de care toate cele patru Evanghelii dau deplină dovadă, ca şi atîţia prooroci ai Vechiului Testament.
Răstignirea de pe Golgota este însă un proces extrem de interesant, dar nu atît pentru unicitatea lui, cît pentru faptul generării modelului luptei laicităţii cu religiosul contemporan.

Să ne gîndim numai la orchestrarea minciunilor acuzatoare, apoi la instrumentarea procesului în sine, la coruperea mărturiilor, a martorilor, la mane­vrarea auditoriului, a nenorocitei plebe huiduitoare, la şantajarea lui Pilat judecătorul, cu acel „Dacă nu-L osîndeşti pe Iisus, nu eşti prieten cu Cezarul” (Evanghelia după Ioan, 19/12) şi la insistenţa celor ce strigau: „Noi avem o Lege şi după Legea asta, El trebuie să moară, fiindcă S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (id.). Şi Iisus a fost ucis, dar a şi înviat „a treia zi”, nu numai după spusa martorilor Evan­ghe­liilor, ci şi a multora dintre contemporanii care nu se sfiesc deloc să răspundă la salutul Învierii cu un „Adevărat a înviat!”.
Şi a înviat, şi atunci, şi acum, împotriva opoziţiilor tuturor ştiinţificilor şi a tuturor ateilor de pretutindeni. Ilustra­tivă fiind, în acest sens, şi relatarea lui N. Berdiaev. Odată, la o suită de conferinţe ţinute de Lunacearski (marele diplomat şi biolog sovietic) la Petersburg, despre „Imposibilitatea minunii Învierii” – ţinută vreme de trei zile în faţa unui imens public – un călugăr rus, rătăcitor, cum încă mai umblau pe atunci (1924) prin Rusia, la invitaţia tot a lui Lunacearski de a-şi spune cuvîntul în faţa imensului public auditor, acesta a strigat de la tribuna unde fusese invitat: „Hristos a înviat !”. Şi n-a fost nimeni din tot publicul pre­zent care să nu-i răspundă: „Adevărat c-a Înviat!”. Spre uluirea marelui biolog şi diplomat, precum şi a multor atei ştiinţifici pînă în zilele noastre...