„În medicina de urgenţă nu vezi doar un organ sau un sistem, ci vezi pacientul”

Reporter: Ce reprezintă medicina de urgenţă?

Remus Mitre: În România, spre deosebire de alte ţări mai dezvoltate, cum ar fi Marea Britanie sau S.U.A., medicina de urgenţă este o specialitate relativ nouă –debutul a fost în anul 1993. Are două mari componente, anume: medicina prespitalicească, iar rolul acestei ramuri a fost de a coborî terapia intensivă în stradă şi componenta spitalicească care are ca obiectiv diagnosticarea şi acordarea primului ajutor în orice situaţie, care pune în pericol viaţa, la pacienţi de orice vârstă.

Rep.: Este o specializare ocolită de viitorii medici? Care sunt particularităţile medicinii de urgenţă?

R.M.: Dimpotrivă, azi, există un aflux mai mare al absolvenţilor facultăţilor de medicină spre această specialitate, având în vedere condiţiile care s-au creat în ultimii ani; efectiv, unităţile de primire urgenţă au fost dotate cu aparatură şi medicaţie corespunzătoare. În plus, avem o curriculă de pregătire -stagiile prin care, pe parcursul rezidenţiatului, trebuie să te roteşti. De exemplu: un an neurochirurgie, un an anestezie terapie intensivă, şase luni cardiologie, şase luni medicină internă, trei luni ginecologie ş.a.m.d.- care a început să devină un reper pentru ţările europene, ori chiar să fie copiată de ţări cum sunt Italia, Belgia şi asta se datorează, categoric, lui Raed Arafat. Pe de altă parte, într-adevăr, este o ramură dificilă în care nu ai de-a face doar cu halatul alb. Aici, te loveşti de părţile mai puţin plăcute, munceşti de multe ori în stradă, în întuneric, în situaţii de stres mai accentuat, comparativ cu alte specializări.

Un alt aspect deosebit este relaţionarea. În prespital, medicul de urgenţă este un element de legătură între pompieri, cei care se ocupă de descarcerarea victimei, poliţie, membrii familiei, reprezentanţii mass-media. Ajungi să fii un element de legătură între mai multe forţe care intervin la locul accidentului pentru acordarea primului ajutor. În spital, eşti legătura, pe de-o parte, între pacient şi familie şi, pe de altă parte, între reprezentanţii altor specialităţi medicale: neurolog, cardiolog, internist, chirurg etc. Trebuie să concluzionezi tot ceea ce spun ei şi să decizi, până la urmă, planul terapeutic pe care pacientul trebuie să-l urmeze.

În medicina de urgenţă nu vezi doar un organ sau un sistem, ci vezi pacientul - care poate fi de la nou-născut, la pacientul geriatric - în întregime. De asemenea, inclusiv modul de lucru diferă faţă de celelalte specializări. Nu există, să zicem, un ritual care trebuie urmat până să formulezi un diagnostic de sindrom. De multe ori intervii înainte de a avea un diagnostic. Dacă pacientul nu respiră cum trebuie, îi pui oxigen, încerci să previi agravarea suferinţei, nu cauţi să vezi din ce cauză nu respiră.

Rep.: Ce ar mai trebui introdus, în pregătirea medicului de urgenţă?

R.M.: Avem o curriculă bine pusă la punct, dar nu pot să spun că toate stagiile pe care le-am făcut în timpul rezidenţiatului au fost impecabile. Nu avem capacitatea de determinare a multor substanţe cu care ne confruntăm în practica de zi cu zi. Nu avem laboratoare atât de potrivite. Apoi, nu suntem pregătiţi corespunzător în medicina de dezastre, dar acest lucru, deja, se are în vedere. Chiar anul trecut am fost la un curs, la Târgu Mureş, ţinut de specialişti din Israel şi S.U.A., despre ce înseamnă medicina de dezastru şi catastrofă. Sunt alte caracteristici aici, legate de amploarea evenimentului, de numărul de victime, sunt alte proceduri de triere.

Rep.: Care este specificul Unităţii de Primire Urgenţe (UPU)? Există priorităţi, în urgenţe?

R.M.: Diagnosticarea şi tratamentul de primă fază, stabilizarea propriu-zisă a tuturor pacienţilor care se află în pericol vital.

Categoric, există priorităţi. Orice stop cardio-respiratoriu reprezintă o urgenţă de grad zero. Insuficienţa respiratorie, insuficienţa cardiacă, tulburările de ritm cardiac, infarctul miocardic acut, stările comatoase, abdomenul acut chirurgical, toate sunt urgenţe de gradul unu. În UPU ar trebui să ajungă doar urgenţele, situaţiile critice, dar, din păcate, 70% din prezentările în UPU nu reprezintă urgenţe adevărate.

Medicina de familie ar trebui să fie astfel dezvoltată încât să constituie un filtru pentru aceste cazuri, pentru că nu-i normal ca o durere de cap, un puseu hipertensiv, un pacient cu escară (leziuni datorită imobilizării la pat-n.red.), să apară la urgenţă. Se vine pentru dureri de dinţi în UPU.

Nu ajungi în UPU pentru un sindrom febril banal, pentru o viroză respiratorie. S-a ajuns chiar în situaţia ca anumite persoane să devină clienţi fideli ai sistemului de urgenţă.

Rep.: Puteţi să punctaţi câteva astfel de cazuri?

R.M.: Sunt anumiţi pacienţi pentru care nu este zi să nu apeleze, de două-trei ori, la serviciul de ambulanţă. Avem pacienţi pe care, tot a doua sau a treia zi, îi întâlnim în departamentul de urgenţă. Abonaţi la UPU: pacient care este adus aproape în fiecare zi în stare de ebrietate; caz de insuficienţă cardiacă, care nu ia niciun fel de tratament, iar când nu se simte bine, vine în urgenţă să primească tratamentul injectabil; pacienţi cu afecţiuni psihiatrice. Ori, până la urmă, acest fel de pacienţi consumă din resursele sistemului de urgenţă, din resursele oamenilor care ar avea, cu adevărat, nevoie.

Rep.: Ce trebuie să ştie cetăţenii despre UPU?

R.M.: În primul rând că există o prioritizare a urgenţelor, iar tratarea pacienţilor, intervenţiile, nu se realizează pe bază de bilete cu număr de ordine, în funcţie de ordinea sosirii sau de gradul de durere, ci în funcţie de gradul de urgenţă al pericolului vital. Acesta este singurul criteriu de selecţie al pacienţilor. Spre exemplu, colapsul vascular (prăbuşirea tensiunii arteriale –n.red.) reprezintă o urgenţă mai mare decât durerea pricinuită de o fractură. Intervine acest egoism uman; fiecare crede că el reprezintă cea mai mare urgenţă. Unii vin cu idei preconcepute, aici o parte din vină o au şi mass-media în goana lor, doar după senzaţionalul negativ. Unii vin hotărâţi să-şi interneze rudele şi din păcate se consumă foarte mulţi bani pentru cazuri care nu necesită internare. Am avut un caz de pacient imobilizat la pat, de patru ani, pe care fiul, în seara de Crăciun, insista şi făcea presiuni să-l interneze, pentru că el dorea să meargă la colindat. Medicina de urgenţă nu se ocupă de cazurile sociale, dar, din păcate, sunt multe astfel de probleme, doar că noi, medicii, nu le-am popularizat niciodată.

Unii pot avea impresia că sunt marginalizaţi, dar de fapt ei reprezintă o urgenţă amânată.

Au prioritate urgenţele grad zero şi grad unu, pentru a preveni agravarea stării. Nu se stă! Este o specialitate în care, pe parcursul unei singure gărzi, se întâmplă să acorzi ajutor şi la un nou-născut, şi la un pacient aflat în stop cardio-respirator, şi la un pacient cu infarct miocardic, şi la un pacient în comă, şi la victima unui accident rutier. Repet: nu se stă!

„În prespital, medicul de urgenţă este un element de legătură între pompieri, cei care se ocupă de descarcerarea victimei, poliţie, membrii familiei, reprezentanţii mass-media.

Ajungi să fii un element de legătură între mai multe forţe care intervin la locul accidentului pentru acordarea primului ajutor.

În spital, eşti legătura, pe de-o parte, între pacient şi familie şi, pe de altă parte, între reprezentanţii altor specialităţi medicale: neurolog, cardiolog, internist, chirurg etc. Trebuie să concluzionezi tot ceea ce spun ei şi să decizi, până la urmă, planul terapeutic pe care pacientul trebuie să-l urmeze”.

Ioan-Remus Mitre