Ghidu’ băimăreanului la New York / Baia York (IV)

O nouă zi în New York, mai exact în Brooklyn, pe geam aceeaşi lipsă de privelişte, dar aveam zâmbetul pe buze. Aveam şi eu o rutină. Laptopul prezent la datorie şi Google Maps nu încetau să mă uimească. Începea prima zi de conferinţă, aşa că trebuia să aflu cum ajung la sediul ONU. Agenda şi pixul mă aşteptau lângă pat. Linia de metrou, care îmi stătea la dispoziţie la doar cinci minute de mers pe jos, avea legătură cu orice punct important, aşa că nu trebuia să schimb mai mult de două mijloace de transport. Notez indicaţiile pe hârtie şi mă dichisesc pentru ceea ce urma.

Codrin Pârcălab: La costum, o iau la pas, urc în metroul L pentru Manhattan şi după 2 opriri ajung la destinaţie, o staţie de autobuz. Acel MetroCard, personajul din portofelul meu, poate să mă ducă şi cu autobuzul, trebuia doar introdus la intrare. Alte patru staţii şi ajung în faţa sediului Naţiunilor Unite.

Ca orice nou venit, încep să caut steagul României. Mă mai învârt, cinci minute, 4 selfi-uri şi 2 gardieni care mă îndrumă spre intrare pentru a mă reîntâlni cu restul grupului. Nu a trecut prea mult timp de la ultima întâlnire şi ne interesăm ce avem de făcut: ne aşezăm la coadă, cel mai bun loc de a bea o cafea şi a mânca un sandwich cumpărat de peste drum. La poartă, un paznic îşi aude limba natală şi îşi întoarce capul zâmbitor, aşa că pauză de poveşti. Ştiaţi că cel puţin 5 gardieni români lucrează la ONU în New York?

Trecem de verificările de rutină şi ajungem în acea sală imensă pe care ar recunoaşte-o oricine, având un glob pământesc în mijloc. Găsim nişte locuri confortabile şi aşteptăm. Pentru a nu vă pierde interesul, voi sări peste evenimentele care s-au petrecut în cele trei zile de conferinţă. La finalul deschiderii oficiale, un păsăroi roşu iese de după o uşă şi face senzaţie. Este păsăroiul din jocul Angry Birds, aşa că mă arăt şi eu neobişnuit de interesat de schimbarea scenei.

Angry Birds, Happy Planet, aşa se numeşte campania care leagă ONU de jocul de succes. Înainte de a părăsi clădirea, am fost împinşi într-o îmbulzeală, ca în într-o zi de campanie când se oferă găleţi şi pixuri. Am pregătire pentru aşa ceva, aşa că sar şi eu în horă. După câteva minute bune de războit cu lumea, primesc o pungă Angry Birds, cu un hanorac. Nu m-a impresionat, aşa că îl fac cadou şi eu mă amuz serios de situaţie. O astfel de experienţă poate fi luată ca o revelaţie, că nu doar pe platoul de la Rivulus se pot întâmpla astfel de situaţii.

Ziua a doua de conferinţă. Sâmbătă dimineaţa, ştiu deja drumul spre ONU aşa că sar peste rutină şi moţăi câteva minute în plus. Mă dichisesc şi o iau uşor la pas spre metroul care mă duce la staţi. Autobusul refuză să mai apară şi după indicaţiile date de un pieton aflu că este weekend şi M-15 SBS nu circulă. Teoretic nu era mai mult de 30 de minute de mers pe jos, dar papucii  de piele nu erau la fel de mobili ca voinţa mea.

Mă aşez la marginea drumului şi, deşi îmi promisesem că nu voi mai face asta, ridic mâna. Un taxi galben s-a teleportat în faţa mea şi aştepta ordine. În faţa sediului cobor din maşină, dezamăgit de propria mea prestaţie din acea dimineaţă. După finalizarea conferinţei din acea zi, decid că este cazul să vizitez puţin împrejurimile sediului ONU. Încep să realizez că, probabil, dacă nu aş avea camera de fotografiat în mână, aş putea trece drept un new-yorkez.

Îmi încep plimbarea de seară cu Grand Central Terminal, la foarte mică apropiere şi Chrysler Building, clădire emblematică a oraşului, care răsărea undeva de după clădiri. Mă plimb cu capul ridicat şi cu colţul ochiului zăresc ceva strălucitor. Un magazin imens de pietre, cristale şi fosile, nimic din ce mi-aş permite, dar totuşi ceva ce îmi atrage atenţia şi unde stau cel puţin o oră savurând îmbinările de culori. Părăsesc magazinul cu promisiunea că peste 20 de ani voi reveni pentru a achiziţiona măcar una din fosile. Ar arăta minunat pe un potenţial birou din lemn masiv.

Plimbare uşoară, cu gândurile şi ochii care-încotro, ajung în Times Square, din nou, pentru a-mi mai pierde privirile în locaţia atâtor filme. Mă opresc unde-i mai multă lume şi unde cinci tipi făceau show. Alegeau bărbaţi aleator, din public, şi făceau diverse piruete şi alte minuni în aer. Totul era foarte bine pregătit, replicile curgeau şi persoanele din jur nu erau atât de „întâmplătoare”, cum îmi imaginam eu. Aveau un al şaselea simţ pentru persoanele cu bani. Impresionant, dar mai mult era pauză de strâns dolari.

După alte 5 minute de zgâit la lumini, se deschide, pe o muzică angelică, în faţa ochilor un magazin M&M pe două etaje. Se anunţa mult timp pierdut acolo, dar nici un regret.