Fereastra închisorii / Spre muntele fermecat

Pornim destul de târziu, după orele amiezii, spre destinaţia preferată a toamnei şi nu numai: muntele. Şi nu orice munte, ci chiar cel mai frumos din lume pentru mine: Gutin. Plecând târziu, cu puţine ore de lumină înainte, cerem ajutorul unei japoneze de încredere. Construită în cea mai pură filosofie a insulei orientale, maşina de teren e un echilibru perfect între putere, confort şi tracţiune uluitoare. Toate livrate cu modestia şi simplitatea poporului care a conceput-o.

Intrăm în pădurea nebună de culori pe Valea Şuiorului. După o jumătate de oră de încântare cromatică şi de lumini dumnezeieşti, ieşim de pe valea montană şi facem un scurt popas la aşezământul montan Iancu („yankeii” cum îi alintă căvnicarii). Adică, o familie care acum câţiva zeci de ani a părăsit definitiv civilizaţia şi s-a retras în poalele muntelui, unde trăieşte din cele ale pădurii. I-am dăruit un pachet de ţigări lui pater familias (nenea Iancu), adus special pentru el din lumea civilizată, iar încântarea şi mulţumirile au fost nemăsurate.

Deviem puţin de la traseu pentru a urca în „mlejniţă”, adică în poienile de sub munte, de unde admirăm piscurile Secăturii. Stânele sunt părăsite, mioarele şi păstorii, demult la vale. Liniştea dumnezeiască şi văzduhul limpede de toamnă ne fac să ne minunăm în tăcere de tot ce ne înconjoară. Şi să ne dăm seama, pentru a nu ştiu câta oară, ce este important şi memorabil în viaţă.

O luăm pe sub Cremene, nu înainte de a ne uita cu binoclul din dotare spre Şatra, Mogoşa şi Pietrele Şoimului. După aceea poposim puţin la micul lac de pe traseu şi ne dorim să ajungem la Creasta Cocoşului. Ne oprim doar la un loc superb de belvedere pentru a ne bucura de o privelişte fabuloasă, cu plaiuri alpine, întinsă între Igniş şi Piatra Săpânţei. Ocolim Creasta Cocoşului, şerpuindu-ne pe lângă baza ei, admirăm Tăurile Chendroaiei şi ne răsucim pe partea nord-estică a muntelui, nu înainte ca japoneza să ne demonstreze că poate trece cu seninătate (dar cu reductorul cuplat la mic) prin şleauri pe unde doar tafurile au verde.

Înaintând spre casă pe sub partea opusă celei de venire a muntelui, ne dedulcim cu lumina hieratică a apusului ce irizează pădurea, poienile şi golurile alpine presărate cu stâncăraie. Când e prea frumos, ne oprim să putem înţelege nesfârşirea de taină.

Ajungem seara acasă, mâncăm ceva bun de la cuptor şi ne împrietenim cu o sticlă de vin.

Slavă ţie, Doamne!