Fereastra închisorii / Punctul de fierbere

Ce se întâmplă cu natura are profund ecou şi în fiinţa umană. Încălzirea globală a planetei a înfierbântat şi minţile oamenilor. Punctul de fierbere, de pierdere a raţiunii şi dreptei măsuri este atins prea repede şi facil. Oamenii se aprind mai repede ca focul, clocotesc uşor şi se răcesc greu. Poate şi frica ancestrală a morţii îi împinge instinctual spre temperaturi crescute.

Ca un iubitor de frig, vânt şi zăpadă ce sunt, mă disput în vreme şi anotimpuri, dar şi în filosofie existenţială, cu iubitorii de fierbinţeli.

Unii spun că e nevoie de puţină glaciaţiune, să judecăm lucrurile la rece, ceilalţi răspund cu patima căldurii, a aglomeraţiei şi superficialităţii coclelii urbane.

Unii spun că un om îmbrăcat şi meditând singuratec în munte poate fi mai aproape de adevăr decât unul dezbrăcat şi întins la soare, ceilalţi răspund că adevărurile sunt în mijlocul lumii.

Unii spun că aerul rece dă limpezime şi orizont atmosferei, ceilalţi răspund că nu e bine să vezi prea departe. Astfel, perspectiva şi anticiparea sunt înlocuite cu pâcla şi nesiguranţa.

Unii spun că inteligenţa e provocată de probleme, iar vieţuirea de încercări, ceilalţi răspund, în latina nouă a internetului, că nătângeala e un modus vivendi acceptabil, iar supravieţuirea nu are nevoie decât de un singur slogan: carpe diem.

Unii aleg răbdarea rece şi decizia înţeleaptă, ceilalţi grăbeala şi concluziile fierte înaintea argumentelor şi raţiunii.

Unii sunt tot mai puţini, ceilalţi tot mai mulţi. Încă, cei puţini sunt mai puternici.

Păstraţi-vă sângele rece şi mintea neînfierbântată! Îngheţaţi-vă trufia şi încălziţi-vă cu bucuria inimii! E mai sănătos. Şi pentru noi şi pentru lume.

Doamne ajută!