Fereastra închisorii / Orice faptă bună e o cruce

Asta spunea Marcu Ascetul, cu deplină înţelepciune, cu mai bine de un mileniu şi jumătate în urmă.
A-l urma pe Hristos doar cu credinţa e prea puţin, mult prea puţin.
Fără împlinirea vie a poruncilor dum­ne­zeieşti rămânem doar într-un spaţiu teleologic pustiu, neroditor întru mântuire.
Dar de ce fapta bună ar purta semnul crucii, al jertfei, în însăşi inima ei?
Marcu Ascetul ne învaţă că întotdeauna săvârşirea faptei bune trebuie să vină împreună cu neaşteptarea mulţu­mirii pentru ea.
Ba chiar mai mult, împlinirea celor sfinte pot să aducă grele încercări.
Niciodată nu trebuie să aşteptăm mă­rire când facem o faptă bună, iar dacă răspunsul primit cere sacrificiu sau chiar alte fapte bune trebuie să fim pregătiţi.
A te lamenta sau descuraja doar fiind­că faptele tale bune nu au avut parte de răspunsul cuvenit, a deveni circumspect şi rezervat în a continua cu binele, în­seamnă a ieşi din lumina credinţei cele adevărate.
Tocmai în acest paradox constă mă­reţia faptei bune.
Atunci când faci bine şi primeşti ne­recunoştinţă sau chiar rău, Hristos îţi spune să continui să faci bine.
Nici o piedică, nici o deznădejde nu poate să-l facă pe creştinul cel vrednic să se oprească sau să se întoarcă din faptele sale bune.
Mulţumirea pentru faptele bune nu trebuie să o aşteptăm de la oameni fiindcă ea va veni cu prisosinţă de la Dumnezeu.
Nu atunci când vrem noi, nici imediat, ci atunci când vrea Cerul.

Postul şi rugăciunea fără fapte bune nu sunt decât nişte declaraţii de intenţie.
Milostivirea, lepădarea de sine, ajutorarea semenilor, faptele bune şi vii sub orice chip, sunt semnele credinţei mântuitoare.
Nu încetaţi să fiţi buni chiar dacă lumea întreagă vi se pare rea.