Fereastra închisorii / Oameni slabi şi lucruri greu de înţeles

Tot mai des, întâlnim oameni slabi şi se întâmplă lucruri greu de înţeles. E limpede că sminteala care dă târcoale minţilor oamenilor e în formă maximă, iar părinţii care o nasc, în tipare tot mai brutale ori periculos subtile, din ce în ce mai prolifici.

Iar consecinţele, din ce în ce mai toxice pentru sănătatea fiinţei umane: nu ne mai miră aproape nimic, ne-am învăţat că limitele există pentru a fi rupte, ne externalizăm cu laşitate controlul asupra propriului destin, neputinţa devine predilectă voinţei de a face ceva împotriva răului.

Când scriu aceste rânduri, văd la televizor un caz greu de înţeles, atât prin el însuşi, cât şi prin natura comentariilor pe marginea lui.

Un tânăr doreşte să se sinucidă planificat, cu anunţul prealabil şi deja de rigoare pe o reţea de aşa-zisă socializare, iar când o face, găseşte de cuviinţă să-şi împlinească moartea prin luarea vieţii a încă cinci oameni nevinovaţi, printre care şi un copil. Doar fiindcă aceştia erau nefericiţii care circulau pe un drum public, din sensul opus direcţiei de deplasare a criminalului, către o părăsire diavolească a vieţii. De aici, comentarii televizate sofisticate asupra depresiei, care l-a răpus cică pe asasin. Se certase cu nu ştiu ce iubită, iar chestiunea asta l-a făcut să renunţe la viaţa dăruită de Dumnezeu, dar a mai luat cinci vieţi cu el. Psihologi, politologi, analişti şi alte categorii de vorbitori pe la emisiunile nătânge de seară se îngrijorau solemn de cauzele depresiei unui om care se pare că a ales fără drept de apel iadul.

Cazul îmi confirmă o constatare mai veche de a mea, puţin acceptată şi înţeleasă de cei cărora le-am împărtăşit-o. Anume că prea mulţi oameni au devenit nepermis de slabi, vulnerabili şi neputincioşi. Deşi nu au încercări grele, nu au cumpene şi nici prăpastii pe parcursul vieţii sunt inexplicabili de fragili, de lipsiţi de putere interioară. Remarcabili de laşi şi debili, aceştia îşi plâng de milă la orice mică negură de-a vieţii. Iar în jurul lor, corul miloşilor de prost gust le acompaniază clement şi imediat aşa-zisa suferinţă.

Cred că mila creştină, dar şi ajutorarea socială, trebuie date celor aflaţi cu adevărat în necaz, nu celor învinşi de nimic şi de propria alienare. Poate ăştia din urmă au nevoie de mai mult bici şi mai puţin de o compasiune nevrotică, care nu face altceva decât să le încurajeze victimizarea permanentă.

Prea multă asistenţă, consiliere şi înţelegere, pentru orice şi oricum, pot fi calea către prostie şi inconsistenţă socială. Cei care nu au minima intenţie de a rezista pe cont propriu arsurilor din cuptorul vieţii ar trebui să li se povestească despre Sparta. Iar dacă nu înţeleg, să fie puşi toţi împreună să bocească, departe de cei care luptă.