• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 17 Februarie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 7 Februarie , 2020

Fereastra închisorii. Nu sunt un tip special

Când patria m-a trimis la Botoşani, în regim de maximă urgenţă şi ca ultimă soluţie, să aduc pacea într-o închisoare cu o mie de deţinuţi revoltaţi şi violenţi… nu, nu am fost un tip special.
Am stat trei zile şi trei nopţi negociind pe acoperişurile înalte şi în celulele incendiate ale închisorii…dar nu, nu am fost un tip special.
Am intrat singur, în puterea nopţii, între o sută de deţinuţi, adunaţi plini de furie
într-o curte interioară în beznă, spre groaza trupelor speciale de la poliţe şi jandarmerie care trebuiau să-mi garanteze că rămân întreg sau măcar în viaţă…însă nu, nici măcar atunci nu am fost un tip special.
Nici măcar pentru ministrul incompetent în materie de penitenciare, pentru a cărui bâlbe de recurs compensatoriu şi comunicare strâmbă, am ajuns comandant de trei zile critice şi fără o clipă de somn, într-o închisoare necunoscută şi turbată, la sute de kilometri de casă.
Spre care am alergat nebuneşte, cu toate girofarurile din lume şi aproape sărind de pe şosea.
Şi care ardea şi urla din toate încheieturile, cu zeci de deţinuţi pe acoperişuri, înţesată de trupe de jandarmerie şi poliţie, care erau la capătul răbdării.
Iar intervenţia, care se putea lăsa cu un măcel uman, era iminentă.
Cu toate presiunile şi riscurile vitale, şi doar cu Cerul la care m-am rugat scurt când am intrat pe poarta acelui infern, am reuşit să aduc liniştea între oameni, încăpăţânat fiind împotriva tuturor să nu aleg soluţia simplă a forţei… desigur, nimic special.
Când un supraveghetor stă singur cu 200 de deţinuţi pe o secţie de deţinere, cu uşile de la camere deschise, nu… nu e nimic special.
Când escorta merge departe, peste munţi înzăpeziţi şi fără semnal telefonic, cu o maşină care se poate strica oricând şi care e plină cu deţinuţi periculoşi, pentru care crima e o banalitate iar victimele sunt numite mortă­ciuni, nu… nici vorbă de ceva special.
Când telefonul de serviciu îmi sună zi şi noapte, poate de cinci ori într-o noapte, când ambulanţa mă ia cu 240 cu 160 tensiune din mijlocul închisorii… nu, nu e nimic special.
Când am scos singur cinci tineri baricadaţi şi incendiaţi dintr-o cameră plină de foc şi fum, în care nimeni nu a mai vrut să intre fiindcă era moarte sigură… nu… nu… nu… nimic special. Nici măcar a doua zi, când cei salvaţi mi-au spus senin că trebuia să-i las să moară.
Când un deţinut se automutilează în mod dement, iar sângele împroaşcă pe pereţi, pe feţele noastre, peste tot, iar noi ne chinuim să-l salvăm… nu… nimic special.
Nici atunci când faci consiliere sau terapie cu omul din faţa ta, care are un cui adânc bătut în cap, sau când eşti ameninţat că îţi va fi omorâtă familia sau copiii violaţi.
Când te încarci psihic cu toate crimele şi pedofiliile abjecte, cu toate dramele pe care le citeşti în dosare, iar tu trebuie să rămâi exemplar şi să-i ajuţi să se întoarcă cu faţa la Dumnezeu, nu… absolut nimic special.
De aproape douăzeci de ani, sunt la rândul meu condamnat să trăiesc în primul rând pentru închisoare şi doar apoi pentru fa­milie. Ceva special? Nu… bineînţeles că nimic special.
Dar spuneţi că pensia noastră e specială.
Nu… nu, specială e doar lipsa de recunoştinţă şi obrăznicia dumneavoastră, a celor care nu înţelegeţi că viaţa noastră e dedicată în primul rând celorlalţi şi în ultimul rând nouă înşine.
Putem pieri oricând la datorie, … nu… nu e nimic special.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.