Fereastra închisorii. La stână

Pornesc intempestiv, după serviciu, spre stâna din vârful mun­telui.
E o chemare căreia nu pot să-i rezist.
Mai agăţ un prieten, care mă ceartă văzând negurile groase ce învelesc munţii.

Îi răspund că sus în munte e soare.
Râde şi îmi spune că nu sunt normal.

În Şurdeşti, trecem printr-o rupere de nori incredibil de puternică.
Apă peste tot, maşini şi animale luate de torenţi ca pe nişte fulgi, şi o femeie bătrână care plânge în hohote uitându-se la lacul care i-a apărut în grădină.
Tovarăşul de drumeţie mă admo­nestează din nou, spunând că e imposibil să pupăm destinaţia.
Îi reamintesc că soarele alpin ne aşteaptă şi că oricum vom ajunge acolo.
Ceea ce se şi întâmplă.
După ce japoneza trece pe reductor, facem escaladă fină să nu deranjăm, încălţaţi cu cei mai buni bocanci rotunzi de munte.
Surpriză! Când ieşim în poienile de sub munte ne inundă lumina şi cerul albastru, lăsând suveran ce­ţurile şi norii jos, în urma noastră.
Ajunşi la stână, ne abandonăm peisajelor fabuloase, mioarelor şi poveştilor.
Simplitate, fascinaţie şi meta­fizică montană.
Baciul nostru are două luni de când nu a mai coborât în lume şi nici nu simte nevoia.
La fel şi noi.
Venim din lume, dar am vrea să rămânem la stână, să nu ne mai întoarcem.
Bem horincă, mâncăm brânzeturi cu ceapă şi ascultăm amin­tirile ciobanilor.
Cuvintele sunt de prisos.
Acolo e doar trăire şi eternitate.

Doamne, Ţie îţi mulţumim!