Fereastra închisorii / Însinguraţii din munţi

Există un fel cu totul deosebit de oameni şi de poveşti fabuloase care se ţes în jurul pustniciei lor.
Pierduţi prin înălţimile munţilor, în cătune uitate de lume, trăiesc singuri, îndepărtaţi de lumea de jos.
Vieţuind doar din gospodăriile lor alpine şi coborând rareori în aşezările omeneşti, doar pentru vreo pâine sau pentru un lucru necesar care nu se găseşte prin vârful muntelui.
Oameni simpli, care nu au acceptat
să-şi părăsească raiul în care au crescut pentru o civilizaţie aducătoare de confort dar şi de pierzanie interioară.
La graniţa dintre România şi Ucraina, în Maramureşul voievodal sau în Bu­co­vina nordică, întâlneşti şi astăzi astfel de singurateci sau familii îndepăr­tate de comunităţile umane.
Cu o puritate asemănătoare cu mediul în care trăiesc, sunt foarte modeşti şi totodată emoţionaţi ca nişte copii atunci când cineva ajunge la ei.

Undeva, în Suceava, am văzut un copil de vreo 13-14 ani, care trăia singur într-un vârf de munte, îngrijind de animale şi făcând lemne, şi care spunea că cel mai bun prieten îi este însuşi Dumnezeu. Şi că nici o ru­găciune rostită, atunci când i-a fost greu, nu a rămas neascultată.
Aceşti oameni simpli, dar rămaşi loiali naturii celei mai înălţătoare, sunt de fapt nişte mărturisitori a lui Dumnezeu şi a creaţiei Lui.
Puţin cunoscuţi, precum pustnicii şi monahii îmbunătăţiţi în cele ale mântuirii.
Poate că mulţi episcopi ar avea de în­văţat despre ce înseamnă viaţa simplă şi curată, urcând scara mun­telui către ei. Adică tocmai scara Raiului.