Fereastra închisorii / Închis şi deschis

Închiderea şcolilor pe motiv de prea multă nea nu e altceva decât expresia fugii şi neputinţei.
Astfel, copiilor li se livrează nu doar un model dezadaptativ ci chiar o soluţie antipedagogică.
Înlocuim lupta cu fuga, responsabilitatea cu frica.

Nu insistăm acum asupra amintirii copilăriei mele comuniste, în vremea căreia deşi ningea de trei ori mai mult şi în clase era congelator, nu se închidea nici o şcoală.
Fără să vrea, partidul criminal de la pu­tere ne-a oferit atunci, cu o imper­tinenţă batjocoritoare, o filosofie a lipsurilor care ne-a învăţat multe despre răbdare şi rezistenţă.
Însă copiilor din ziua de azi li se oferă un soi de paradigmă a laşităţii şi abandonului. Inclusiv prin închiderea şcolilor.
Izbăviţi de a se lupta puţin cu troienele şi de a fi mai atenţi cu ce se întâmplă în jurul lor, elevii noştri se pot abandona acasă în tabletele şi telefoanele dătătoare de dependenţe.
Dacă se mai uită şi la televizor şi văd vreun reporter schimonosit de venirea sfârşitului lumii, care vorbeşte narco­tic despre urgia albă, copilul înţelege că atunci când e puţin mai greu trebuie să se ascundă în casă.

Emblematică pentru un sistem edu­caţional care nu le oferă copiilor mi­nime abilităţi de a face faţă unor fenomene naturale mai apăsate, ca să nu mai vorbim de calamităţi şi situaţii de urgenţă majore, închiderea şcolilor este o formă de penibilă deznădejde.
Nu zăpada, nu frigul, nimic altceva natural şi firesc nu sunt o problemă în sine.
Ci troienele şi avalanşele de neputinţă din mijlocul unui tablou social care îi împinge pe copiii de azi să fie emigranţii de mâine.
Paradoxal, doar închisoarea pare de neînchis, deşi ermetică de felul ei pentru societate, veşnic deschisă între zidurile ei. Chiar şi dincolo de acestea.
Iată deci, că ceea ce se crede că e închis e de fapt deschis, iar ceea ce ar trebui să fie deschis e închis.