Fereastra închisorii / Gândurile postului

În urmă cu doi ani, în vremea postului mare, mă aflam în Muntele Athos. De pe vaporul care tâlcuia apele spre porţile mănăstirilor privirea se vroia doar spre lavra ruşilor, căutându-l cu dor nestins pe Sfântul Siluan. Doar la Prislopul lui Arsenie Boca am mai trăit nesfârşirea asta a inimii. Sunt puţine cuvinte pământeşti de rostit despre acest sfânt athonit de o smerenie şi iubire pentru oameni vecină cu nebunia întru Hristos, care vorbea despre Duhul Sfânt cu o simplitate şi putere care nu este nici la îndemâna îngerilor. Poate doar actul de canonizare a reuşit să-l zugrăvească aproape potrivit, numindu-l „dascăl apostolic şi profetic al Bisericii”.

Mai târziu, în seara sosirii noastre la Schitul Lacu se săvârşea privegherea Bunei Vestiri. Opt ceasuri adânci şi tainic psalmodiate, începute în amurgul senin de sub cerescul Athon şi terminate spre răsăritul zilei căreia în veci îi aparţine vestea mântuitoare a coborârii lui Hristos în lume. Slabi şi ispitiţi, veniţi împovăraţi de noi înşine am trăit îndelung de chinuitor vremea slujbei, la capătul căreia am văzut chipuri senine de monahi plecând spre chiliile lor, după o treime de zi trăită fericit în genunchi şi la strană. Arătând mai mult a fiinţă decât a trup, mirosind a mir nematerial dinspre veşmintele negre dar dătătoare de lumină, am gândit atunci că doar pentru jertfa lor mai ţine Dumnezeu lumea.

În ziua plecării, ne-am oprit preţ de câteva clipe la Iviron, întâlnind o mare misterios învolburată şi cântând a furtună, acolo unde neînchipuit de limpede, de aproape, am simţit prezenţa Maicii Domnului, venind ca odinioară pe ape spre muntele ales. Până în ceasul morţii mă va însoţi simţirea acelei dimineţi.

Încercaţi să mergeţi la Athos, cât mai tăcuţi şi mai îndreptaţi spre cele ale inimii. Dăruiţi-vă puţin timp să citiţi scrierile Sfântului Siluan Athonitul şi vă veţi întreba dacă nu cumva până la acea lectură aţi înţeles prea puţine despre rostul vostru şi dacă nu aţi pierdut în parte degeaba vremea vieţii, motiv pentru care Părintele Arsenie Boca (unul dintre Sfinţii canonizaţi de oameni înaintea bisericii) a luat o bătaie părintească în copilărie de la tatăl său, pentru care a fost recunoscător toată viaţa. Doar fiindcă irosea timpul. Al cărui sfârşit pământesc este pentru noi tocmai taina care ne face să sperăm la viitorul mântuirii noastre.

Şi chiar împovăraţi de păcate şi griji lumeşti să nu uităm să-l mărturisim pe Hristos. Fiindcă, precum ne învaţă Psalmul 50, inima înfrântă Dumnezeu nu o va urgisi.