Fereastra închisorii / Frigul cel tămăduitor

La trecerea dintre ani, frigul adevărat şi pătrunzător ne-a reamintit de vremurile cele normale de demult. Când iarna aducea zăpadă multă. Deşi nu mai departe de 30 de ani, prin timpul copilăriei mele la Cavnic, zăpezile erau chiar şi de doi metri. Între blocuri, aleile se transformau iarna în adevărate tuneluri, decapotate doar spre cer. Ningea câte două-trei zile aproape continuu, iar neaua se înălţa uimitor peste noapte. Mai mult, dăinuia luni bune de zile. Astăzi, aceste peisaje par istorice. La fel şi cu frigul, care ne caută tot mai rar şi mai puţin serios.

Oamenii au devenit tot mai comozi şi divorţaţi de natură. Dacă iarna este cald şi nu este zăpadă se bucură şi se tolănesc în laşitatea confortului, deşi nefirescul termic de afară este deopotrivă periculos şi aducător de rele.

Rostul iernii este de a aduce răcoare şi odihnă pământului şi pădurii. Iar pentru om frigul înseamnă fortificare şi sănătate.

Părinţii nu ştiu cum să-şi apere copii de frig, neînţelegând că aceştia sunt bolnăvicioşi tocmai datorită faptului că nu i-au dus pe aceştia la şcoala naturii, unde frigul şi răcoarea sunt profesori remarcabili.

Dacă intru în maşina vreunui prieten am impresia că sunt în seră, iar prin casele înfriguraţilor, majoritari în mod semnificativ, te simţi ca într-o brutărie plină de cuptoare.

În zilele acelea de frig, din preajma revelionului, mi-am amintit ce înseamnă pământul îngheţat bocnă, aerul tăios şi toate binefacerile frigului. Mi-a fost dor de o copcă în gheaţă şi de o scufundare tămăduitoare, ca un botez, în apa îngheţată a iernii, de o ieşire de o tăvăleală în zăpadă.

Iernile noastre, cel puţin cele montane, nu mai au suflul rece de altă dată. Chiar şi acolo unde zăpada şi gheaţa se bucurau de veşnicie, în văzduhurile alpine înalte, au apărut necazuri.