Fereastra închisorii / Fortul13 Jilava

Când am aflat că trebuie să petrec o săptămână la Jilava, cu chestiuni de serviciu, nu am fost tocmai încântat.
Pentru un om venit din liniştea mun­te­lui, Bucureştiul e mereu un prilej de exer­sare a răbdării lucrurilor care nu plac.
Cu toate acestea, m-am simţit foarte bine acolo. Dincolo de faptul că mi-am revăzut mai mulţi colegi, cel mai im­portant timp a fost cel în care am coborât în Fortul 13 Jilava.
Din prima zi a sosirii m-am gândit acolo. Zilele au trecut începând cu luni şi doar joi s-au plinit vremurile, vorba lui Arsenie Boca, care a trecut şi el prin experienţa fortului, să ajung la poarta acestui tărâm incredibil, atât existenţial cât şi istoric.
Mirarea a fost să regăsesc fortul uscat, aşa cum era în vremea lui aducătoare de suferinţă cumplită şi moarte. Acum opt ani, la ultima mea vizită, era aproape complet inundat şi vizitabil limitat, doar cu barca.
Ce a urmat timp de o oră, cât am co­trobăit prim măruntaiele sale fascinante, nu poate fi descris în cuvinte. M-am îndepărtat de grup pentru a rămâne singur în celulele şi coridoarele fortului.
Am trecut şi prin celula lui Antonescu şi prin cea în care a suferit unul din cei mai înalţi oameni pe care i-a avut vreodată patria noastră: Vladimir Ghica.
De deasupra fortului, se vedea colina dincolo de care se întindea Valea Pier­sicilor, locul execuţiei celor care au dat cea mai mare jertfă pentru adevăr.

Fortul 13 Jilava este o experienţă atât de puternică şi esenţială încât îţi copleşeşte toată fiinţa. Am plecat cu greu din catacombe, dar cu certitudinea că acolo nu a fost vorba doar de istorie ci şi de mântuire, poate chiar de apostolat.