Fereastra închisorii. Despre un concurs

Nu aș fi scris articolul ăsta.
Dar, la un moment dat, m-am simțit precum fiind în mijlocul unei poliții politice.
Ca urmare a acuzațiilor strâmbe a unor spectatori, care au confundat o competiție cu un circ ieftin.
Deci, onorabil este să răspund.
Cu cuvintele mele la cuvintele celorlalți.
Cu adevărul meu la minciunile lor.
Singura mea reacție la deșeurile aruncate spre noi este, deo­camdată, această simplă mărturie.
Cunosc bine interesele lipicioase din spatele unor ofensive.
Și mlaștina de unde cresc.
Și le apreciez pe cele elegante și demo­cratice, chiar dacă împotriva noastră.
De la alți spectatori.
Înțeleg și mecanismul psihologic al proiecției.
Adică atunci când ai o sminteală care te copleșește, o arunci tocmai pe cel căruia îi este mai străină.
În cuvinte mai simple, dacă bagi lemne pe focul unui complice și se lasă cu incendiu îl vezi vinovat tocmai pe pompierul care vine să-l stingă.
Revenim la concret, la context.
Un concurs important și cu greutate.
Fiindcă rezultatul său este un nou director general al închisorilor.
Am fost sunat într-o zi și anunțat că sunt membru în comisia de la ministerul justiției.
Până am ajuns la București nu am știut cine mai face parte din comisie, nu am întrebat nimic despre subiect și nu
m-a contactat nimeni pe această temă.
În afara unor dialoguri privind banale aspecte organizatorice, nici măcar un nume de candidat nu a fost amintit cu vreun scop ascuns sau ilicit.
Când ne-am reunit în plen, am cons­ta­­tat că din cei patru colegi de comi­sie, pe trei nu-i văzusem în viața mea.
Iar, cu singura doamnă din echipă, nu mai vorbisem de mulți ani, de când lucrasem cu ea la un proiect de lege. Pe vremuri, la București.
Și știam că e una dintre cele mai co­recte femei de la ministerul justiției.

Nimeni nu a făcut nici un fel de presiune asupra mea.
Nici un telefon, nici o întâlnire în care să discut ceva concret despre evaluarea candidaților, în afara procedurii de concurs.
Nu am primit nici cea mai simplă sugestie, independența decizională a fost totală.
Fără gratii, fără cătușe, fără ziduri de orice fel.
Dincolo de constrângeri și imo­bi­lizări, sau de alte simboluri car­cerale.
Liber, doar în interiorul propriei mele minți.
Chiar și la mici curiozități, externe și benigne, le-am dat cu flit.
Așa, din dragoste de extrem.

Ministrul justiției a trecut pe la noi trei minute, din simplă curtoazie.
Fără să facă nici o referire la candi­dați, doar mulțumindu-ne pentru prezență și efort.
Știu că într-o țară ca a noastră așa ceva nu pare credibil.
Dar chiar așa a fost.
Absolut nici o interferență neper­misă.
Că dacă nu era așa, mă retrăgeam imediat.
Spre acasă, spre parchet sau spre alte instituții, după caz.
După cum zice legea și morala.
Așa că mă retrag liniștit spre Mara­mureș, doar spre munții mei.
Cu bucuria că încă mai există, sub chipul unei confruntări având ca obiect proiectele de dezvoltare ale unei instituții publice, România fi­rească și dreaptă.
Cel puțin din punctul meu de vedere.

În concluzie, un mic semn de spe­ranță.
Și de normalitate.
Nimic mai mult.