Fereastra închisorii. De o parte şi de cealaltă a muntelui

De o parte, avem salvatorii montani.
Mulţi dintre ei voluntari şi foarte pu­ţini, mai nou, salarizaţi doar de formă.
Majoritatea dintre ei, de o calitate umană extraordinară (nu toţi, să nu cădem în efuziuni inutile), sunt permanent la dispoziţia celor care au probleme pe munte.
Pentru cine înţelege şi cunoaşte, salvarea montană e deopotrivă extrem de solicitantă şi riscantă.
Astfel că, la aproape fiecare inter­venţie salvatorul îşi jertfeşte dreptul la o viaţă în siguranţă şi echilibru.   
E precum un serviciu militar complex, cu multe servituţi şi renunţări.
De cealaltă parte, avem salvaţii.
Unii, care chiar au nevoie de această ultimă speranţă când muntele se transformă în durere şi deznădejde pentru ei.
Nimic de reproşat, ni se poate întâmpla tuturor care mergem pe munte, cunoscându-l şi înţelegându-l.
Dar când sună la 112 din vârful muntelui tot felul de iresponsabili, în şlapi, fără haine, băuţi sau epuizaţi de propria prostie, fără minime cunoş­tinţe alpine, să-mi fie cu iertat dar nu e în regulă.
Mai mult, neamurile astea proaste sunt şi arogante, uneori chiar violente.
Cunosc multe cazuri, iar salvamon­tiştii sunt sătui de astfel de situaţii.
Soluţia e simplă. O lege care să spună clar în ce condiţii salvarea de pe munte este gratuită. Adică oameni, echipamente, timp, maşini de teren, elicoptere etc.
Atunci când te afli pe munte în mod iresponsabil şi batjocoritor, când nu eşti echipat şi antrenat îndeajuns, când vrei să faci vitejii infantile pe vreme grea, când te caţeri unde nu îţi este locul, ar trebui să te bucuri că ai fost totuşi salvat.
Dar să plăteşti totul, plus alte sanc­ţiuni legale, inclusiv interdicţia temporară de a mai urca pe munte.
Fiindcă în timp ce salvatorii cotrobăie munţii după un astfel de zălud, un om adevărat al muntelui poate avea nevoie de un ajutor care nu mai vine.
Şi nu e corect.

Mergeţi la munte doar cei care-l respectaţi şi iubiţi.
Pentru ceilalţi, există mol-urile. Nămolurile.