Fereastra închisorii / De la mirific la întristător

Duminică, mai spre seară, mă gândeam la una dintre suferinţele perene ale jurnalistului. De fapt, la un subiect de articol.
Deşi câteodată cel care scrie la gazetă preferă tăcerea sau abţinerea, condeiul trebuie să-şi facă datoria.
Cum nu am găsit imediat ceva interesant în min­tea mea, bun de aşternut pe hârtia ideilor, am plecat să-mi împlinesc alergarea montană de seară.
Iar subiectul a venit de la sine. Chiar dacă am mai scris admirativ, de mai multe ori, despre zona montană Cav­nic-Băiuţ, absolut mirifică în pădurile, poienile şi râurile ei de munte, ceea ce am văzut acum depăşeşte orice tris­teţe.
După vijelia devastatoare din toamna anului trecut, petrecută prin septembrie, drumul păduros care face legă­tura, prin Pasul Rotunda, între Cavnic şi Băiuţ arăta nici mai mult nici mai puţin decât ca după o furtună turbată.
Una din legendele haioase ale folclorului local spune că acolo, la cum­păna pasului montan dintre Cavnic şi Băiuţ, s-a îmburdat pe vremuri căruţa cu muţi. Ca atare aceştia au fost repar­tizaţi natural şi egal între cele două comunităţi, sugerând o expli­caţie hazlie pentru proverbiala încăpăţânare a muntenilor.
Se pare însă că în cazul nostru muţii, acum în sensul indiferenţei oficiale, trebuie căutaţi în altă parte. Fiindcă toamna trecută, deşi era timp suficient după furtună până la venirea iernii, s-a făcut doar o simplă şi drujboasă dega­jare a drumului, prin îndepărtarea copacilor mari căzuţi în mijlocul acestuia. Doar atât, timp de o toamnă lungă.
Iar acum, după trecerea iernii, drumul acesta care este indubitabil printre cele mai frumoa­se din ţară, arată ca după un suflu atomic.
Zăpada şi vânturile iernii au adus în drum crengi, bolovani şi pământ. Ce a mai rămas din şanţurile de la marginea drumului sunt pline de apă. Copaci îndoiţi atârnă, la tot pasul, precum sabia lui Damocles, peste tot întinsul drumului.
De abia te poţi strecura cu maşina pe un culoar fragil croit pe mijlocul drumului şi acela plin de cetină, crengi şi pământ. Sigur, de starea asfaltului nu are rost să vorbim, deşi este un drum închis iarna.
Arătând în halul acesta, oamenii fără minte cred că e vreun depozit de gunoaie. Peste tot sti­cle de bere, pungi, resturi menajere, ba chiar şi un picior de cal cu copită tras de vreun urs ecologic în mijlocul cărării oamenilor.
Iată cum un drum montan de o frumuseţe inega­labilă se poate transforma într-un mic blestem şi într-un semn al prostiei şi indiferenţei.
Alergând pe acolo toată vara, înaintea venirii grandioasei furtuni, am văzut cum nenu­mărate camioane de mare tonaj, venite agresiv dinspre carierele de la Strâmbu-Băiuţ, pline cu piatră, au distrus acest drum. Erau atât de multe şi de supraîncărcate încât scuipau bolovani pe tot drumul, fiindcă şoferii nu le înveleau cu prelata cerută de lege, iar apoi o luau la vale prin Cavnic. Tocmai pe drumul cel nou şi bun spre Baia Sprie, deşi acesta nu este autorizat pentru astfel de transporturi grele. Răspunde cineva?
Mai mult, fiindcă acele camioane nu încăpeau unul de altul când se petreceau pe virajele de pe Rotunda, a fost tăiată toată pădurea de la marginea drumului, iar murarii şi zmeurarii de pe acostament distruşi cu lama excavatorului.
În concluzie: o ruşine. Pentru felul în care unii răspund la binecuvântarea naturii cu o indiferenţă incalificabilă. Dacă azi mergeţi acolo veţi vedea că aceste cuvinte sunt neîndestulătoare.