Fereastra închisorii. Bloaja

Aşa se numeşte unul dintre  tărâmu­rile enigmatice ale Maramu­reşului.
De fapt, ale Ţării Lăpuşului.
Situată într-un perimetru magic, între Şatra şi Guti, umblată mai mult de animale decât de oameni, Bloaja este o catedrală a naturii pure şi ancestrale.
Ajung aici, cu prietenul meu Mihăiţă, într-un apus de vară cu ceruri zbuciumate.
Pornind din Cavnic, trecând de Rotunda şi apoi coborând la dreapta, din dreptul crucii pădurarilor.
După o descendenţă prelungă, prin pădurea deasă, ajungem în capătul nordic al Bloajei.
În primul rând, aflăm aici, în inima munţilor, o linişte transcedentală şi un văzduh de o lumină mistică.
Nici urmă de om, doar căsoaiele lăpuşenilor abandonate, cu draniţa învechită, precum un sat antic, incredibil de frumos în părăsirea şi uitarea sa.
Colindăm dintr-un capăt în altul, co­bo­rând şi urcând pe Valea Bloajei. Pe această mică şi curată vale de munte, acum peste 20 de ani, am mâncat cei mai buni păstrăvi curcu­beu din lume, după care am dormit, adânc şi fără vise, în fânul din podul unei căsoaie de cupşenar.
Ajungem chiar şi până la prima aşezare umană, în cătunul cel cu doar câteva răzleţe gospodării, dar şi cu două frumoase biserici de lemn. Nu zăbovim, ne întoarcem în sălbăticie.
Ne oprim la fiecare căsoaie şi în­cercăm să rememorăm viaţa pasto­rală de altădată.
Admirăm plaiurile, simţim liniştea şi ne delectăm cu perspectiva mun­ţilor, îndeosebi cu Gutiul Doamnei care ne dezvăluie doi dintre apostolii săi de piatră.
Aproape pe întuneric, urmăm drumul de pământ şi piatră către Valea Strâmbului Băiuţ, ieşind din legen­da Bloajei şi intrând în cea a  fermecătoarei văi de munte.
La finalul acestui uluitor amfiteatru natural, zărim totuşi un om. Un culegător de afine târzii şi coapte, în mod sigur incredibil de gustoase.
Pe noapte, suntem acasă în Cavnic, deja cu nostalgia că ne-am întors dintr-un fel de rai, de nedescris în cuvinte.