Fereastra închisorii. Basarabia

Un gând nu îmi dă pace deloc.
E de fapt un dor.
Poate chiar un zbor.
Pe care acum îl fac imaginar peste Prut, între cele două pământuri româneşti.
Dar pe care, acum doi ani, îl făceam adesea real, întotdeauna cu escală la Bucureşti, spre Chi­şinău.

Timp de cinci luni am călătorit între munţii mei şi colinele moldave.
Între închisoarea mea alpină şi cele ale lor, parcă cu secole în urmă.
Totul m-a durut şi bucurat în acelaşi timp, acolo în Moldova.
O sfâşietoare pendulă interioară, care când bătea timpul bucuriei, a reîntregirii frăţeşti, când pe cel al tristeţii, al istoriei tragice.
Cineva mi-a spus atunci să nu-i învăţ nimic mai mult decât scria în proiectul în care eram expert.
Eu mi-aş fi dat şi cămaşa de pe mine pentru ei.
Aş fi vrut să-i ajut cu orice, chiar să-i împing cu totul în România.
Cu păduri, câmpii, podgorii şi copii.
Fiindcă fraţii mei de acolo sunt condamnaţi la promiscuitate, la veşnice speranţe deşarte de mai bine.
Iar mulţi dintre noi i-am abandonat, preferând mărunta noastră comoditate.
Măcar pentru mâncarea extraordinar de gustoasă, bomboanele fine, vinurile alese şi femeile de o rară frumuseţe ar trebui să ne mai amin­tim de ei.
Că de istorie şi legăturile de sânge e mai greu, când singura pers­pec­tivă existenţială e cea personală.
Iar de cea geopolitică să nu mai vorbim.

Trag nădejde însă că România va fi mare, dodoloaţă din nou, ca în vremurile bune.
Poate s-o găsi ceva sfânt să facă şi minunea asta.
Fiindcă e şi dreaptă şi necesară.
Chiar mântuitoare.