Fereastra închisorii / Aşteptând toamna în munţi

Toamna e pe aproape. E vremea otavei, iar văzduhurile încep să se schimbe. Devin mai clare şi mai întinse. Ca unul dintre puţinii iubitori ai frigului, aştept binecuvântările cele mari ale toamnei: răcoarea, spectacolul pădurii, munţii limpezi şi parcă mai înalţi ca în lunile căldurilor.

Cât am stat o săptămână la mare, mintea mi-a fost dusă spre nord, spre munţi. Din ei am venit, în ei trăiesc şi tot după ei tânjesc. Nu doresc nici o schimbare, nici o provocare, nimic nou în viaţa mea, legat de locul în care îmi trec zilele vieţii.

Vreau doar să rămân în munţi, ca partizanii care şi-au apărat adevărul şi dreptatea în faţa prigoanei comuniste. O prigoană venită din mlaştinile cele mai abjecte ale istoriei. Zămislită în câmpiile cerebrale lipsite de circumvoluţiuni ale criminalilor care au înfăptuit-o spre gloria unui diavol roşu. Iar în munţis-a petrecut cea mai uluitoare şi eroică rezistenţă la toate nenorocirile aduse de comunism.

Lăsăm istoria şi revenim la natură. E mai puţin dureros. Septembrie şi mai ales octombrie înseamnă tot mai puţini oameni pe munţi şi, deci, tot mai multă linişte. Cei care iubesc munţii cu adevărat şi îndeosebi tăcerea ştiu că acum începe sărbătoarea cea mare a străbaterii lor.

O zi pe munte este o zi în preajma raiului. Poate doar o miezonoptică dintr-o mânăstire îndepărtată de lume e la fel de tainică precum cerul înstelat pe care l-am privit într-o noapte de toamnă, întins pe o lespede mare de piatră din Lacul Călţun, în inima Făgăraşilor.