Familia Bele - un exemplu de statornicie şi longevitate

Nicolae şi Eudochia Bele (72 de ani, respectiv 68 de ani) din Unguraş, comuna Dumbrăviţa, au împlinit, de curând, 50 de ani de căsnicie.

Reporter: Cum v-aţi căsătorit?

Nicolae Bele: După ce am venit din armată, lucram la mină, mama era văduvă de război, iar la un moment dat am decis să mă însor, că vroiam să mă realizez şi să-mi fac o casă. Şi m-am orientat să-mi iau o femeie cu care să mă pot înţelege.

Eudochia Bele: Noi am crescut în acelaşi sat şi ne cunoşteam. Pe atunci nunţile se făceau după nişte calcule, în special în funcţie de avere. Dar eu nu am avut avere.

N.B: O cunoşteam de mică, dar abia când m-am hotărât să mă însor „mi-a căzut cu tronc”. Aşa că în mai am luat decizia şi în 20 iunie am făcut nunta.

Rep: Practic, aţi luat totul de la zero, ea neavând avere, iar dumneavoastră fiind orfan.

N.B.: Aveam doar o casă veche a părinţilor, dar apoi am tot construit şi ni le-am făcut pe toate. Eu am lucrat la mină 30 de ani, la Şuior, iar soţia mea a avut grijă de casă şi de gospodărie. Am fost miner specialist, am lucrat numai pe producţie. Conduceam o brigadă de 50 de muncitori. Pe atunci era un concurs de întrecere socialistă şi, la sfârşit de an, se făcea bilanţul cu realizările, iar eu, având tot timpul realizări, în fiecare an am primit cupă la concursul Diamant de Maramureş. Numai 10 ani a ţinut concursul, dar în fiecare an am avut cupă. Niciodată nu am rămas sub plan cu oamenii mei. Secretul a fost munca. Mi s-a întâmplat de multe ori să merg de acasă, chiar şi noaptea, dacă erau probleme la serviciu. Asta pentru că aveam nevoie de bani să-mi întreţin familia, că au venit pe lume o fată şi un băiat.

Rep: Munca în abataj era foarte periculoasă. Povestiţi-ne ce „aventuri” aţi avut.

N.B.: Au fost foarte mulţi morţi în perioada cât am lucrat la Şuior. Dar m-a ferit Dumnezeu de accidente. Dar nu a fost uşor, pentru că am lucrat şi la 45 de grade. Am trecut prin pericole de multe ori. De exemplu, o dată eram într-un suitor şi tot peretele din faţa mea s-a surpat. Când s-a surpat galeria, am apucat să mă lipesc de un perete, dar în acea cădere a peretelui mi-a sfârtecat salopeta de pe burtă, atât de aproape am fost. Am rămas blocat ca într-un sicriu de piatră, fără lumină, că mi s-a stins şi lampa cu carbid. Colegii mei ştiau că sunt acolo, aşa că au început căutările şi, după vreo 3 ore, au reuşit să mă scoată de acolo. În mină te puteai aştepta oricând să se întâmple accidente. Cele mai cumplite erau accidentele colective. Nu uit niciodată că am ajutat în două asemenea cazuri: o dată au murit 12 mineri gazaţi, iar altă dată i-a prins într-o cădere de minereu pe 14 oameni.

Rep: Şi, lucruri frumoase care vi s-au întâmplat?

N.B.: Pentru mine toată viaţa a fost frumoasă, pentru că mi-am văzut de treabă. Niciodată în cei 30 de ani de muncă nu am mers pe foaie de boală, nicio nemotivată. Şi pentru că aveam rezultate, puteam să-mi aleg să merg în concediu cu nevasta în străinătate, desigur, în ţări comuniste. Aşa că am văzut Cehoslovacia, Polonia, ţările Baltice, Rusia etc. Toate concediile acestea erau gratuite, iar pentru rezultatele de la mină a venit din Bucureşti de la televiziune să-mi ia interviu.

Rep: Şi Revoluţia cum v-a prins? Că după Revoluţie aţi devenit cel mai important lider din Unguraş.

N.B.: Revoluţia m-a prins la Mină, eram şef de brigadă. Şi a venit un coleg şi a zis „măi, Bele, hai jos, că-i mare bai în ţară, e revoluţie!”. Aşa că s-a adus un televizor în sala sindicatului şi am aflat ce se întâmplă. Atunci, s-a ales din fiecare sat câte un om pe care l-a ales satul să-i reprezinte, şi, spre surprinderea mea, oamenii m-au ales pe mine. Şi uite că sunt 25 de ani de când sunt consilier local. Atunci, într-o duminică, după ce am ieşit de la Biserică, oamenii m-au propus pe mine să-i reprezint la Consiliul local. Eram cantor la Biserică.

Rep: Aţi avut probleme în comunism că mergeaţi la biserică?

N.B.: Eu am fost cantor la Biserică din ’78. La mină eram în Consiliul oamenilor muncii, iar într-o zi m-au scos din mină pentru că mă aştepta propagandistul judeţului şi secretarul de partid al oraşului. În birou mă aştepta toată conducerea Exploatării, împreună cu aceştia. Şi propagandistul m-a întrebat cu ce mă ocup în timpul liber. Le-am răspuns că nu am liber, că eu muncesc în continuare după ce ajung acasă. Ştiam unde vor să ajungă. Şi, zice, „dar dumneata duminica nu vii la lucru, ce faci duminica?”. I-am spus „nu am cum să vin şi duminica, pentru că fac într-o lună câte 37 de schimburi şi nu se plătesc decât 26 maxim, aşa că îmi rezolv treburile de sâmbătă şi vin luni înapoi”. Am avut curajul să le spun că duminica merg la Biserică. „Păi, cum? Dumneata? Nu cunoşti statutul partidului?”. Ba da, i-am spus, dar statutul partidului e făcut după Biblie, şi acolo scrie că trebuie să fii exemplu în societate, să-ţi faci datoria la lucru, să-ţi iubeşti familia etc. I-am spus propagandistului că dacă nu merg duminică la Biserică, femeia divorţează luni, iar în felul acesta destramă o familie, iar eu nu voi mai da randamentul de până acum. Atunci a intervenit directorul Minei şi a zis „nu! Du-te unde vrei, du-te şi la Biserică, dar mie să-mi faci planul ca şi până acum! Tovarăşul Bele cu brigada lui mi-a făcut pe anul trecut planul de 34% din producţia Eploatării”. Şi cu asta m-au lăsat în pace. Am avut grijă de oamenii din subordine, chiar dacă uneori eram sever, dar întotdeauna am luptat pentru ei. Eu eram membru de partid, dar nu aveau ce să-mi facă, pentru că ei aveau nevoie de mine. Am prins dragoste pentru Biserică de tânăr, şi în timp am ajuns cantor, diac, şi prim corator din 1994.

Rep: V-aţi implicat în problemele satului şi pe vremea comunismului.

N.B.: Aşa este. Din Rus până în Unguraş nu se putea merge nici cu căruţa din cauza noroiului. Aşa că am cerut de la Mina Şuior utilaje şi am umplut drumul cu piatră din râu. Şi prima maşină care a urcat în Unguraş a fost maşina Şuiorului care a venit după muncitori. Apoi am făcut legătura cu Baia Sprie, aducând steril de la mină. De asemenea, m-am luptat să se construiască şcoala din Unguraş, că altfel nu era făcută. Plus, tot ce este la Biserică: altar de vară, gard, pictura în Biserică în ’80, plus că şi casa parohială s-a făcut tot sub tutela mea. Soţia mea m-a susţinut în toate iniţiativele mele, cu toate că pentru asta a trebuit să muncească şi ea foarte mult! Dimineaţa, la ora trei, ea îmi făcea de mâncare.

Rep: La 50 de ani de căsnicie, care-i secretul longevităţii şi fericirii?

Eudochia Bele: Mulţumim Bunului Dumnezeu că am ajuns la această împlinire. Au fost şi greutăţi, dar şi bucurii. Dar în timp greutăţile le uiţi, rămân doar momentele frumoase. Ne-a ferit Dumnezeu de mari necazuri. Suntem foarte mulţumiţi de viaţa pe care am avut-o până acum, iar pentru că avem mulţi fini şi multe neamuri şi prieteni apropiaţi, la nunta de aur s-au adunat peste 100 de persoane. Secretul unei căsnicii fericite este respectul, munca şi credinţa în Dumnezeu. Dacă ai înţelegere în familie, treci peste orice greutăţi.