• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 22 Septembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 24 Ianuarie , 2014

EXCLUSIV! O convorbire memorabilă cu fiica savantului-martir Mircea Vulcănescu

În copilărie, a văzut o imagine: o stâncă, o mare furtunoasă şi o biată femeie care se agaţă de stânca aceea. Această imagine simbolizează oarecum toată viaţa ei şi a unei generaţii pe care „furtuna” istoriei a încercat s-o smulgă de lângă credinţa în Dumnezeu şi marea lor iubire: România. Maria Ioana Vulcănescu, sau Măriuca, cum îi spun apropiaţii, este fiica cea mică a savantului Mircea Vulcănescu. Un statut care i-a fost deopotrivă stâncă şi furtună. Un om pe care valurile vieţii, furtuna comunismului şi a postdecembrismului n-a reuşit s-o rupă de România autentică şi de oamenii ei. Urmează povestea fascinantă a savantului-martir, care s-a stins în chinuri şi mizerie în Închisoarea Aiud, lăsând drept testament cuvintele: „Să nu ne răzbunaţi!”, văzută prin ochii fiicei sale.

 
 
 

E greu să începi povestea vieţii unui savant. Iar Mircea Vulcănescu a strălucit în numeroase domenii: a fost filosof, teolog, jurist, sociolog, economist, scriitor, publicist şi pedagog. Şi, mai presus, un om adevărat, care a ştiut să dăruiască şi să se dăruiască. Vârful unei generaţii legendare, despre care mai vorbesc azi doar cărţile de istorie, fotografiile vechi şi câţiva octogenari. Tot mai puţini.

 

Pentru Măriuca Vulcănescu, fiica cea mică a savantului, firul poveştii începe mai uşor. Cu un oftat. Am găsit-o la Paris, în vizită la fiica sa, pregătindu-se să se întoarcă în ţară. În ţara pe care a învăţat de la tatăl său să n-o părăsească niciodată, să nu-i ceară nimic şi să-i dăruiască totul. Cei 80 de ani de viaţă şi suferinţe i-au dat acea împăcare şi nobleţe specifică oamenilor mari. A acceptat cu bucurie convorbirea, mulţumindu-ne că o purtăm înapoi în timp, printre amintiri. Nişte amintiri care, pentru noi, generaţiile care fac depresie de la o unghie ruptă, ar putea părea dureroase. Pentru ea, nu. A învăţat că important nu e întunericul din jur, ci lumina pe care o poţi ţine tu aprinsă.

 

Vorbind cu ea, o doamnă crescută în spiritul credinţei şi patriotismului, cu maniere şi educaţie aleasă, printre oameni de geniu, ca şi Constantin Noica, ajungi, într-o altă lume. O altă Românie, cu poveşti ireale şi oameni incredibili. Cine, azi, având posibilitatea să fugă în „raiul occidentului” şi să scape de o iminentă arestare, ar refuza, şi-ar face bocceluţa şi şi-ar aştepta, resemnat, arestarea? Cine, tremurând de frig, în carcerele comuniste, şi-ar desface ciorapii de lână pentru a-i împleti colegului de suferinţă o pereche de mănuşi? Cine, într-o celulă îngheţată, s-ar întinde pe jos, pentru ca trupul său să-i servească drept pat unui tânăr firav, deşi ştie că acest gest îi va aduce moartea? Cine, în pragul unei morţi premature, la nici 50 de ani, arestat şi chinuit pe nedrept, ar rosti ca testament: „Să nu ne răzbunaţi?”. Mircea Vulcănescu a făcut toate aceste lucruri. Firesc, fără a cere şi a aştepta nimic în schimb. Era altfel România pe care o iubea el? Nu, era el altfel. Erau ei altfel...

 

Cum era acea lume? „Eram foarte mică şi vedeam lucrurile din punctul meu de vedere: lumea era bine îmbrăcată, politicoasă, bine crescută. Exista respectului celuilalt, e un lucru care din păcate a cam dispărut. Încercau părinţii să ne dea educaţie cât mai bună, încercau şi cu o domnişoară din Transilvania, care ne-a învăţat să ne purtăm, să stăm la masă frumos. Toate astea contau şi făceau parte din educaţia elementară”, îşi începe povestea Măriuca Vulcănescu.


Apoi, era educaţia creştină: „Am avut o fostă profesoară de-a mamii. Mama era foarte-foarte religioasă şi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu şi cu recunoştinţă faţă de toate, bune sau rele. Tata avea prietenii, părintele Alecu de la Biserica Doamnei, părintele Glodeanu de la Buşteni, părinte din tată-n fiu acolo.

 

A adus o profesoară din copilăria ei, Aurelia Ferfeliu, care venea acasă şi mă învăţa, foarte religioasă, până la clasa a IV-a, îmbina ce învăţam laic cu multă evlavie. Eram în parohia de la Mântuleasa, unde slujea părintele care ne botezase pe noi, fetele, şi pe verii noştri care locuiau alături. Aveam o educaţie religioasă foarte temeinică. Tata avea un mare respect şi o mare dragoste pentru Dumnezeu”.

 

Cât despre ţară, doamna Vulcănescu spune zâmbind că: „Am rămas totdeauna cu sufetul în ţară şi abia aştept să mă întorc”. Probabil o moştenire genetică, pentru că şi Mircea Vulcănescu ar fi putut pleca. S-ar fi putut salva. Dar n-a făcut-o: „A putut pleca cum au plecat alţii, dar el a rămas acolo ştiind ce-l aşteaptă, dar cum se întâmplă, nu a rezistat prea mult. Peste 47 de ani nu a putut suporta viaţa închisorii”.

 

În 1946 a fost intentat un proces colectiv unui număr de 17 membri ai guvernului din timpul războiului. Aflându-se printre aceştia, Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani de temniţă grea, deopotrivă cu confiscarea averii.

Condamnarea a echivalat cu o condamnare la moarte, ceea ce s-a şi petrecut, într-adevăr, după şase ani de regim de exterminare la Aiud. Trupul lui a fost îngropat undeva, în Râpa Robilor. În ciuda numeroase încercări de a-l găsi, acest lucru nu a fost posibil. A fost pusă doar o cruce simbolică şi un pumn de pământ de pe presupusul mormânt a ajuns în biserica prietenului său de suflet din Bucureşti. Măriuca Vulcănescu spune că, poate, tatăl său îşi doreşte să rămână acolo, alături de colegii lui de suferinţă şi de aceea nu este găsit…

 

„Ultima dată l-am văzut când se terminase recursul, era într-un camion deschis, era frig, era ianuarie, eram în faţă la Biserica Domniţa Bălaşa. Ieşeam de la biserică, ne rugam pentru reuşita procesului, dar Dumnezeu a hotărât cum a vrut el. Am asistat la proces. Avocaţii erau foarte buni şi l-au apărat, ştiind că mama n-are cu ce să-i plătească. L-au apărat frumos, dar totul a fost zadarnic, pentru că lucrurile erau stabilite dinainte”.

Ultima învăţătură transmisă fetelor sale (Mircea Vulcănescu avea o fiică din prima căsătorie şi două din a doua: Alexandra şi Maria Ioana) a fost o rugăciune: „Când a plecat comisia să delibereze, tata ne-a învăţat rugăciunea „Iubite-voi, Doamne”. De atunci ştiu rugăciunea asta şi care mă ajută şi acum”.

 

Odată cu condamnarea lui Mircea Vulcănescu, a început şi suferinţa familiei. Comuniştii le-au scos din casă, iar Măriuca a fost arestată, „element dubios“, împreună cu un lot de rude ale foştilor demnitari. Abia absolvise liceul, avea doar 18 ani şi a primit o condamnare administrativă, fără proces, de doi ani de detenţie.

De fapt, anul arestării sale, 1952, a fost şi anul în care Mircea Vulcănescu a trecut în veşnicie, la 28 octombrie, în închisoarea din Aiud. Doamna Vulcănescu nu vorbeşte însă cu regret despre acea perioadă. Ci, dimpotrivă, cu recunoştinţă: „Sunt mândră că am fost în locurile acelea, pentru că m-am copt. Atunci mi-am dat seama că eram cea mai mică din lot, în afară de Mărioara Cantacuzino, care după aceea a venit, dar am lucrat la câmp în a doua parte a detenţiei şi mie mi-a priit foarte mult, pentru că am o legătură strânsă cu pământul. Mi-ar fi plăcut mult să fiu o ţărancă harnică. Şi m-au învăţat bănăţencele să prăşesc, să fac lucrul câmpului, care este atât de sănătos şi dă puteri. Dumnezeu   m-a sprijinit întotdeauna.

Mama şi tata mi-au fost exemple în tot greul pe care ni l-a dat Dumnezeu, dar tot El ne-a ajutat să trecem prin el”.

 

Despre Măriuca Vulcănescu, fostele colege de detenţie vorbesc la fel de frumos ca şi despre tatăl său. Modestă, doamna Vulcănescu spune că: „În dorul mamii, ajutam persoanele mai în vârstă şi mă gândeam că poate aşa Dumnezeu o ajută şi pe mama, prietenii tatălui meu, care au rămas alături de ea şi nu s-au sfiit să o ajute. În general, când eşti prost văzut, lumea fuge, dar au existat oameni care n-au făcut lucrul acesta şi au ajutat-o tot timpul.

Au fost şi foştii lui prieteni, care au avut curajul să nu ne întoarcă spatele. Tata avusese prieteni foarte de nădejde care n-au ajutat. Dinu Noica ne dădea lecţii de cultură generală, de greacă, pe sora mea a ajutat-o la liceul clasic. În suferinţă, reuşeşti să fii de ajutor şi pentru ceilalţi, dacă nu te gândeşti doar la suferinţa ta. Cât am putut să fiu alături de mama, am încercat să o sprijin, sora mea se căsătorise. Apoi m-am dus în Bărăgan,   m-am căsătorit cu un fost deţinut ţărănist, care suferise mult în puşcărie, s-a şi îmbolnăvit acolo, ceea ce a făcut să moară destul de tânăr. Am vrut să-mi păstrez numele şi a acceptat, ba chiar şi-a luat şi el numele de Vulcănescu. S-a numit Nae Vulcănescu.”

 

Astăzi, doamna Vulcănescu îşi aminteşte de toate cu nostalgie şi cu drag. Nu are nici resentimente, nici regrete: „Îmi dă Dumnezeu puterea să-mi amintesc numai de lucrurile frumoase. Am văzut totdeauna o parte luminoasă, chiar şi încercările grele”.

Nu ştie cum ar fi fost viaţa lor dacă nu ar fi fost tăvălugul comunismului: „Poate că am fi călătorit, poate că    ne-ar fi plăcut să facem înconjurul pământului. Tata învăţa chinezeşte şi ne învăţa şi pe noi. Eram în Bucureşti, dar călătoream cu gândul în toată lumea. Ar fi avut mult să scrie, a murit tânăr. Dar a trăit o viaţă valoroasă, pentru că s-a dăruit altora şi probabil asta îşi dorea cel mai mult”.

 
 

Mircea Vulcănescu şi Maramureşul

 

În comuna Bârsana există o şcoală care poartă numele marelui savant. La eveniment au fost prezente atunci şi fiicele sale. Puţini ştiu însă că, în spatele acestei denumiri se află o legătură de suflet pe care Mircea Vulcănescu a avut-o cu un baci din zonă: „Acolo, tata a trăit un moment de concentrare, înainte să fie numit ministru, vroia să meargă pe front. Erau concentrări în nordul ţării şi s-a dus acolo şi a avut o convorbire despre care a şi amintit, cu un baci, un localnic care i s-a părut atât de înţelept, încât mulţi ani după aceea ne vorbea de el.

Ni l-a întipărit în minte. Când am mers acolo, am întrebat de el, dar murise. Simţea că acolo, în Maramureş, e o inimă românească ce bate mai puternic”.

 
 

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR).

În anul universitar 1923 - 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la Şcoala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent. În timpul studenţiei a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. A proiectat Sistemul meu filosofic: existenţialismul. A publicat mai multe articole în Buletinul ASCR. În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj.

Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate. Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionând să-şi dea un doctorat în Drept şi altul în Sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile.

În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rânduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântu, unde va scrie până la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 - 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, până în 1935.

S-a despărţit de Anina Rădulescu-Pogoneanu. Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor.

În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român, în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 - 1941, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944.

În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea şi ulterior regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român. Orator de mare forţă, a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte de la satul românesc, la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept “criminali de război”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din ’46. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: “Să nu ne răzbunaţi!”.

 
 

„Am pus o cruce undeva, unde s-ar fi putut să fie. Parte din Dealul acela a fost tăiat şi aruncat peste linia de tren. Am tot încercat să găsim mormântul, dar la tata e un semn de întrebare şi nu ne-am permis decât să luăm un pumn de pământ pe care am dus-o la biserica Doamnei unde slujea părintele Alecu Popescu, prietenul lui dintotdeauna, simbolic, nu am putut face mai mult. Probabil că nu a vrut să fie găsit, ca să rămână alături de cei cu care a suferit”.

Măriuca Vulcănescu

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.