• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 21 Aprilie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 19 Martie , 2021

„Eu aș vrea doar să mă mântuiesc cultural și profesional, publicând despre identitatea Maramureșului”

Mircea CRIȘAN

Reporter: Așadar, domnule profesor, încă o carte…
Ilie Gherheș: Da! Încă una. Este abia a șaptea, după titluri și con­ținut.
Rep.: Ce are aparte? Dacă are?
I.G.: Cred că are. Este un fel de colecție, dar nu tematică. Sunt 56 de editoriale publicate, începând cu anul 2016 și până la sfârșitul anului 2020, în revista „Valahia - Dacia Nemuritoare”. De asemenea, cartea are o prefață onorantă, scrisă de către domnul Gheorghe Pârja, căruia îi mulțumesc sincer.
Rep.: De la București...
I.G.: Da, de la București. Este o revistă lunară, subintitulată patrio­tică, al cărei editorial îl scriu chiar eu, de aici, din Baia Mare.
Rep.: Care este subiectul acestor editoriale, al cărții, implicit?
I.G.: În primul rând, sunt cele cu conținut local, de promovare a istoriei, a culturii, dar și a tradițiilor noastre maramureșene. Uneori, însă, m-am „însirit” și am scris și despre subiecte de interes național deoarece, nu-i așa, „de oriunde se poate vorbi lumii!” (Lucian Bla­ga). Cu atât mai mult de aici, de la noi, din Țara Maramureșului, care a fost cândva începătură de statalitate.
Sunt picături de suflet despre câțiva domni academicieni care ne-au onorat Maramureșul, Livia Piso Filipașcu - doamna istorio­grafiei maramureșene, Dorel Cordoș - arhitectul genial din grădina Maicii Domnului, Unirea de la 1918, Republica Valea Porcului, Ion Botoș și românii din dreapta Tisei, Gheor­ghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Corul din Finteușul Mare, albastrul de Săpânța, Pintea Vi­teazul, portul tradițional ș.a.
Rep.: O găsim în librării?
I.G.: Da. Cartea se găsește deja în sistemul local de librării, dar se poate primi și de la mine.
Rep.: De ce era nevoie de încă o carte? Care-i noutatea?
I.G.: Da, așa este! Chiar?! De ce era nevoie?! N-a fost nevoie! Cartea aceasta nu mi-am propus-o, ea s-a alcătuit oarecum în timp, de la sine, prin colaționarea acestor editoriale, presărate în 56 de numere ale „Daciei Nemuritoare”. Pe de altă parte, să nu se creadă că
m-aș considera un fel de ales al sorții. Dimpotrivă! Eu cred că omul sfințește locul.
Rep.: Adică?
I.G.: Adică, eu aș vrea doar să mă mântuiesc cultural și profesional, publicând despre identitatea
Mara­mureșului, încercând să-i decelez „nemijlocitul”, particula de Mara­mureș în sine, eventual chiar mesajul, învățătura. Dacă am înțeles ceva din Istorie este, și aceasta, că așa cum există o viață a țăranului, un Crăciun al lui, tot așa au fost războaie ale țăranilor, o unire a lor, adică o asumare a destinului patriei. Ei, țăranii, nu ne vor lăsa niciodată să ațipim în Istorie, pentru că ei se scoală când se crapă de ziuă, când răsare soarele și își încep munca cu un sincer „Doamne ajută!”.
Rep.: Altceva?
I.G.: Am știut tot timpul că istoria este compusă din destinele noastre, că se hrănește, chiar, cu ele.
Istoria este derdelușul de la Mu­zeul Satului, din fiecare iarnă, pe care alunecă, în voie, destinele noastre. Mai mult sau mai puțin înzorzonate.
Rep.: Și totuși, ce este important?
I.G.: Importantă este, întotdeauna, voia pizmașilor, care, uneori, te stri­vesc. Oricum, nu contează decât acele statui cărora li s-a cântat imnul! Iar aici, la noi, în Mara­mureș, n-ar trebui să conteze decât acea „identitate de gubă”, ca atribut al nobilității și nici măcar acel mit al „nobililor de opincă”, căci nobili de opincă au avut și alții. Din păcate, însă, mediocritatea sforăitoare, care și-a abandonat opincile sociale la bariera de pe Gutâi, la cea de pe Fisculaș sau de sub podul de la „Semilună”, este mult mai unită și mai prezentă, mai agresivă.
Rep.: Ce ar trebui să fie Istoria?
I.G.: Orice oră de Istorie, orice expoziție, orice carte despre ființa nației este o reverență aleasă adusă icoanei Neamului, este lectura ta și a generației tale despre trecut, dacă ești exponențial. Toate acestea nu le poți avea numai dacă reușești să prinzi ora exactă a timpului tău, dacă ești adecvat cu el, dacă știi pe ce lume trăiești…
Rep.: Mai există astăzi patrioți?
I.G.: Da, există. Acum câțiva ani, la un Festival „Mihai Eminescu” din dreapta Tisei, la românii noștri de acolo, am văzut un ștergar cusut cu chipul voievodului culturii române, al lui Mihai Eminescu. Da, există, atâta timp cât la noi în Maramureș mai avem un cult al strămoșilor, al musafirului, al vecinului, al fusului cu zurgălăi…Să nu uităm că am avut perioade în istorie când preoții umblau cu masa altarului în spate, alungați din loc în loc, cu comunitatea (parohia) după ei …Și au rezistat…Tot așa cum, iată, de peste 100 de ani, se silesc neprietenii să ne decupleze de la Vechiul Regat, de către țara noastră românească, de către București, ademenindu-ne cu dulceața a tot felul de străi­nătăți. Nu vor reuși, deoarece unirea noastră a fost pecetluită prin sacrificiul celor aproape 400.000 de regățeni, din Primul Război Mondial.
Rep.: Cu alte cuvinte, lupta con­tinuă?
I.G.: Da! Este nevoie mereu de reconfigurarea legitimității în istorie; în cazul Maramureșului, eu cred că ar fi bine să-l ferim „să cadă în seama nimicii” (Al. Filipașcu),
să-l iluminăm cu amprenta, cu strălucirea „rândului nostru de oameni”, să nu fim o simplă enzimă istorică, să contăm.
Rep.: Maramureșul are ceva special?
I.G.: Am mai spus-o, și o repet, că istoria Maramureșului este o prin­țesă a istoriografiei naționale. Întotdeauna istoria rămâne o urgență națională, cu atât mai mult într-un teritoriu energizat etnic, de margine. Aș răspunde printr-o meta­foră, pornind de la principiul conviețuirii multietnice potrivit căruia, se știe că, dacă nu te trezești mai dimineață și nu apuci să saluți tu, în limba ta, atunci vei fi nevoit să răspunzi binețelor altora, pre limba lor. Este simplu, nu, ca „bună ziua”, iar Nicolae Iorga ne învață că „Un om când nu-și mai vorbește limba, își angajează sufletul la sclavie!”. Eu mă simt foarte bine în limba română, deși am fost îngânat că-s român, la rândul meu, ca mulți alții.
Rep.: Un cuvânt de final, domnule profesor!
I.G.: În Istorie, în general, este o liniște de parcă ai dresa fluturi. Totuși, ar fi bine să nu ne lăsăm mistuiți de soarta croită de alții, să nu lăsăm ținutul nostru mai înstrăinat decât l-am găsit, să nu lucrăm în clacă. Mă doare faptul că noi, românii, nu suntem cu toții contemporani, chiar dacă de   100 de ani încercăm să ne adecvăm. Or, istoria contrafactuală poate fi cel mult amuzantă, chiar dacă este ispititoare, un simplu exercițiu de intelectualitate, iar cei care o practică riscă să fie decăzuți din cea adevărată.
Rep.: Și, totuși…
I.G.: Argumentele istoricilor sunt armuri pentru sufletul ființei nației, pietre pentru templul acesteia așa cum, în copilărie, ne consolidam prietenia, împrumutându-ne cuți­tașul „Pește” sau „Floare”, tenișii - ca să mai jucăm o repriză de fotbal (măcar!) sau cățelul - ca să zburdăm către poala pădurii necunoscute.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.