• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 29 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 25 Octombrie , 2019

Esenţialitatea ordinei

Cel mai mare privilegiu acordat omului şi, de altfel, şi primul său act defi­nitoriu pentru condiţia de stăpîn al lumii a fost posibilitatea numirii lucrurilor şi fiinţelor din jurul său. Prin această funcţie, el stabilea în lume prima ordine esenţială.

Saturat de contactul cu esenţialitatea ordonată şi, probabil, doritor să-şi amplifice cunoaşterea, omul cade apoi pradă ispitei fenomenologiei, adică poftei de a cunoaşte nu cum sunt lucrurile, ci cum există ele sau, altfel spus, cum devin. Tentaţia e scump plătită. În schimbul noii cunoaşteri pentru care optează, el pierde posibilitatea accesului direct sau nemijlocit la esenţialitatea fenomenelor.

Încurcat însă în diversitatea fenome­nologică a lumii, care-l îndepărtase de esenţe, omul se simte din nou cuprins de dorinţa de a-şi recîştiga privilegiul pierdut. Pentru a-şi rea­liza dorinţa, nu mai avea la îndemînă decît capacitatea ordonatorie a unei raţiuni care, oricît de pură sau de practică ar fi rămas ea, nu se putea depăşi pe sine.
Rătăcit aşadar într-o lume unde, pentru el, conceptele ori semnele lucrurilor sau ale fiinţelor se desprin­seseră de ceea ce ele însemnau de fapt, prima sa grijă e aceea de a restabili similitudinea originară, gir al ordinei primordiale spre care năzuia din nou.

Căutarea adevărului, adică a esen­ţialităţii, la care nu se mai putea ajunge decît pe acest drum al ordinei, devine cea mai arzătoare problemă pentru om. Căzut din lumea esenţelor în mijlocul feno­menelor şi din veşnicie în timp, el îşi începe istoria ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un lung vis pe care, intuindu-l în zorii raţiunii, încearcă mereu să şi-l amintească.
Profeţii unor îndepărtate vremi au încercat reformularea ordinei pe calea Revelaţiei. Spiritul însă n-a acceptat-o decît în virtutea unei Raţiuni practice care-l scutea de efortul unor construcţii proprii. Mai tîrziu, filozofii antici, fie ei greci sau hinduşi, recurg la plăsmuiri în care se vede nu atît tendinţa de a stabili corespondenţe sau relaţii directe între conceptele singulare şi lucruri, cît între ansambluri de lucruri, adică relaţii de relaţii. Cu aceasta, ideea de sistem, adică de alcătuire în care diversele părţi ale ansamblului să fie dispuse în aşa fel încît să se susţină reciproc, începe să se instaureze, aproape pentru totdeauna în gîndirea umană, atenţia omului deplasată de pe corespondenţa originară dintre nume şi lucruri, pe ideea de organi­citate. Suntem în epoca în care natura e privită în ansamblul ei, iar firea concepută ca totalitate.

Ansamblurile îi vor părea omului mai adevărate, adică mai corespun­ză­toare cu ordinea ascunsă a lumii, în măsura şi mai marii lor veri­dicităţi sau plauzibilităţi structurale, structura fiind acea ordine care, impusă unui sistem, îi asigură acestuia desăvîrşita funcţionalitate.

Este perioada construcţiilor demiurgice ale omului, după care, conducîndu-se, firea ar fi ajuns de a fiinţa tot atît de mult pe cît de exact fuseseră acestea construite după presupusul model originar.

În căutarea deci a ordinei originare, adică a drumului care să-l ducă spre esenţialitate, primul act al omului este acela de a stabili relaţii. Simple la început, adică stabilite doar între doi termeni pe bază de vecinătate, analogie sau simpatie – în fond, toate forme ale similitudinii – acestea se complică deoarece, făcute numai pe baza acestei similitudini, ele nu-l mai satisfac în aşa măsură încît să-i dea certitudinea mult dorită. Complicaţia relaţiilor îl duce pe om, după cum am văzut, la sistem, adică la stabilirea relaţiilor între relaţii.
Sistemele însă, oricît de grandioase ar fi ca alcătuire, nu-i dau nici ele certitudinea mult căutată decît pe baza funcţionalismului lor structural, funcţionalitatea fiind şirul existenţei posibile, chezăşia esenţia­lităţii urmărite. Relaţia, Sistemul, Structura şi Funcţia devin astfel momente sau mai bine zis etape în marea încercare omenească de a stabili, pe bază de comparaţie, o ordine esenţială care să fie măcar corespun­zătoare dacă nu chiar identică cu cea originară, pierdută.

„Şi aproape orice efort al raţiunii omeneşti constă, fără îndoială, în încercarea de a face această operaţie posibilă”, spune Descartes în Regulae ad directionem ingenii (p. 168. XIV, Oeuvres philosophiques, Paris, 1963).

Stabilite însă de om, indiferent pe baza căror principii, aceste moda­lităţi relaţionale rămîn totuşi arbitrare. Mai mult chiar, se pare că un sistem funcţionează cu atît mai bine cu cît este mai relativ, adică stabilit în funcţie de o cît mai subiectivă intenţionalitate premergătoare. Or, astfel, omul ajunge din nou în faţa incertitudinii pe care funcţio­nali­tatea părea că i-o spulberase.

În aceste condiţii, mai este oare posibilă remedierea? Cu ajutorul Metodei, aceasta fiind o altă moda­litate de acces spre esenţialitatea fenomenelor, opusă însă sistemului, se pare că da. De altfel, tot Descartes spunea că Metoda nu este altceva decît „un ansamblu de reguli sigure şi simple a căror observare exactă te face să nu iei nimic ce-i fals drept adevărat şi care, fără a depune un efort inutil de inteligenţă, te va duce, printr-o creştere continuă a ştiinţei, la cunoaşterea adevărată a tot ceea ce poate fi cunoscut” (Regulae... IV, p.1). Cu alte cuvinte, Metoda este o altă tehnică sau mai bine zis, o altă modalitate de descoperire a adevă­rului, opusă plăsmuirii sistematice prin aceea că ea nu urmăreşte alcătuirea de relaţii în cadrul existentului, ci descoperirea lui în factori constitutivi, pe baza stabilirii de identităţi şi contrarii între aceştia.
Oricum ar fi însă, carteziană sau fenomenologică, dogmatică sau dialectică, matematică sau intuitivă, Metoda rămîne în sinea ei tot un mod de orînduire a demersului spre spaţialitate. Percepută însă în funcţie de metode sau concepută în funcţie de relaţii, sisteme sau structuri, ordinea se impune oricum. Şi chiar şi atunci cînd un tip de ordine tinde să se impună sau să se substituie unul altuia, nimic altceva nou nu se întîmplă decît că ordinea absolută se corectează pe sine în relativismul său istoric. Altfel, ar fi fost impo­sibilă însăşi existenţa.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.