• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 01 Aprilie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 20 Martie , 2020

Epidemii care au schimbat lumea

Marile epidemii precum ciuma de la Atena, ciuma bubonică (moartea neagră), aşa-numita „gripă spaniolă” sau SIDA au schimbat situaţia în lume şi au influenţat cursul istoriei. Vă prezentăm cele mai negre perioade epidemiologice din istoria omenirii.

 

 

Una dintre cele mai cum­plite epidemii, care a secerat milioane de oa­meni este Variola. Înainte de colonizarea din Lumea Nouă, Americile găzduiau peste 100 de milioane de oameni. Din secolul al XV-lea, epidemiile au redus acest număr până la 5-10 mi­lioane. Europenii au adus cu sine o mulţime de boli împotriva cărora nativii nu au avut cum să lupte. De departe pe primul loc în topul mortalităţii a fost variola, foarte contagioasă şi declanşatoare de febră, dureri şi iritaţii severe. Deşi a fost creat un vaccin în 1796, epidemia a conti­nuat să se răspân­dească. Chiar în 1967, virusul variolei a ucis 2 mi­lioane de oameni, dar după aceea, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a depus eforturi mari pentru a eradica virusul prin vaccinarea în masă. Şi într-adevăr, în 1977 s-a înregistrat ultimul caz de variolă contractată în mediul natural.

 

„Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, care a fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia, răspân­dindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoa­nele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufe­reau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axi­lară, pe gât, și eventual în zona in­ghi­nală apăreau niște umflături pli­ne cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice.
În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când „Moartea Neagră” a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii.
Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. În octombrie, în acel an s-au întors 12 corăbii italiene pe Marea Neagră, debarcând în portul sicilian Messina. Echipajul și călătorii au ajuns slăbiți, unii dintre ei morți, alții pe moarte. Martorii oculari
nu-și puteau explica motivul. Pe vase, pe lângă oameni, mai erau și șobolani, ca de altfel pe orice alt vas. Când vapoarele au ajuns la destinație, șobolanii „călători” s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii purtători de bacteria răspunzătoare de boală. Puricii ce se hrăneau cu sângele șobolanilor le-au transmis ciuma. Orașele portuare europene, murdare și aglomerate, asigurau un mediu de viață propice pentru șobolani și purici. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta - oamenii. Astfel, puricii infectați cu bacteria cauzatoare de ciumă prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni.
În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de această boală, fapt confirmat și de cercetările din prezent.
„Moartea Neagră” s-a retras, dar numai pentru o vreme. În 1361, în 1369, apoi cu regularitate, a reapă­rut până la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în ce mai rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproxi­mativ 100.000 de oameni.
Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapă­rut în Asia și doar în India a făcut 6.000.000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor vieți omenești.
Bacteria pestei este transmisă de purici și se dezvoltă în tubul digestiv al acestora.
Bogați, săraci, tineri și bătrâni, au murit deopotrivă. Preoții au fost cei mai expuși, fiindcă s-au ocupat de cei bolnavi. Câteva teritorii însă, ca de exemplu Milano și împrejuri­mile, au fost mai puțin afectate.
Fiindcă nu se cunoștea cauza reală a bolii, nu se putea trata. Medicii au utilizat cele mai comune metode de vindecare, dar nimic nu ajuta. Mulți au apelat la religie, considerând că Dumnezeu vrea să pedepsească lumea păcătoasă cu această boală. Faptul că nu se cunoștea originea bolii o făcea și mai misterioasă. Cum era posibil ca într-un oraș să moară doar o zecime din populație, iar în altul o jumătate? Astăzi știm deja că existau trei tipuri de pestă (ciumă), care făceau ravagii: paest bubonica (pesta bubonică) era cea mai frecventă, dar celelalte două erau și mai grave.
Una dintre ele, pesta pulmonară, se dezvolta în cazul în care bacteria pătrundea în plămâni. Se transmitea pe calea aerului, extinzându-se rapid și ucigând în timp scurt. Dacă cineva era înțepat de un purice purtător, bacteria ajungea în sânge, moartea survenind în doar câteva ore. Victimele se culcau fără a avea cea mai mică bănuială și nu se mai trezeau. Această variantă a bolii este cunoscută azi ca pesta septi­cemică.


Gripa spaniolă este un alt flagel despre care se vorbește mult în aceste zile, fiind comparată cu pandemia de coronavirus. Gripa spaniolă este un tip de gripă care a apărut în timpul Primului Război Mondial, fiind, se pare, similară cu gripa aviară de astăzi. S-a răspândit în multe țări odată cu întoarcerea soldaților de pe front, afectând în principal tinerii și având o rată de mortalitate ridicată. Virusul a făcut între 50 de milioane și 100 milioane de victime între 1918 și 1919.
Se crede că a fost una dintre cele mai letale pandemii, după „Moartea neagră”, din istoria umanității. Multe dintre victime au fost persoane tinere și sănătoase, gripa spaniolă fiind total diferită de celelalte pandemii care au afectat copii, bătrâni și persoane cu sănătatea deja slăbită.
Boala a fost observată prima dată în Fort Riley, Kansas, Statele Unite la 11 martie 1918. Aliații din Primul Război Mondial au numit-o „gripă spaniolă” deoarece a primit mai multă atenție în presa spaniolă de­cât în restul Europei. Spania nu a fost implicată în conflict, iar presa nu era cenzurată ca în restul Europei.

Un alt flagel cumplit a fost Ma­laria. Date privind impactul malariei asupra umanităţii există încă de acum 4000 de ani în scrie­rile greceşti, indiene sau chineze. Chiar şi atunci, oamenii de ştiinţă au făcut legătura cu apele stătute, mediu propice pentru ţânţarii care contractează microbii de tip Plasmodium şi îi pot transmite oamenilor. Simptomele includ febră, frisoane, transpiraţie, dureri musculare. Deşi statisticile cu privire la numărul de victime din epoca antică sunt greu de efectuat, impactul poate fi dedus examinând rata de îmbolnăvire a celor cu acti­vităţi în zonele afectate: de pildă, în 1906, SUA a angajat 26.000 de lucrători pentru a construi canalul Panama, dintre care 21.000 au fost spitalizaţi. În războiul civil american se pare că au murit în jur de 10.000 de oameni, alţi 60.000 de soldaţi au decedat în Africa şi Pacificul de Sud în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După acesta, SUA au luat măsuri folosind insecticide puternice interzise ulterior. Malaria continuă să reprezinte o problemă majoră în Africa sub sahariană, unde anual se înregis­trează cam 350 de milioane de ca­zuri, dintre care un milion fatale.

Tuberculoza a făcut şi ea ra­vagii de-a lungul istoriei. Textele antice oferă detalii despre evoluţia simptomelor, iar dovezi ale bolii
s-au depistat inclusiv la mumiile egiptene. Boala se răspândeşte în aer, afectând în primul rând plă­mânii, provocând dureri în piept, scădere în greutate, febră, tuse cu sânge. În Europa, ciuma albă, cum se mai numea, a fost din secolul al XVII-lea printre cele mai mortale boli, ucigând unul din 7 pacienţi infectaţi.
Nici America colonială nu a evitat problema tuberculozei. În 1944, medicii au ela­borat un antibiotic cu streptomicină şi progresele ulterioare au temperat fenomenul, dar nu l-au eradicat. Tuberculoza încă mai ucide în jur de 2 milioane de oameni anual, revenind în forţă în anii ’90 din cauza unor tulpini rezistente, sărăciei globale şi lipsei de prevenţie.
Holera a reprezentat până în secolul al XIX-lea un pericol doar în India, dar odată cu dezvoltarea rutelor comerciale spre China, Japonia, Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa, boala a călătorit şi ea. Holera este cauzată de o bacterie intestinală numită Vibrio cholerae şi se răspândeşte îndeosebi prin apa şi hrana contaminate. De cele mai multe ori, sistemul imunitar poate învinge boala, dar numai dacă pacientul se hidratează foarte bine. Deşi multă vreme s-a crezut că ştiinţa medicală şi îmbunătăţirile sanitare au eliminat-o, holera a reapărut în 1961 în Indonezia şi încă mai pune în pericol vieţi.
SIDA. De la apariţia sa în anii ’80, a omorât 25 de milioane de oameni, iar în prezent se estimează că 33 de milioane sunt seropozitivi. Virusul HIV, transmisibil prin fluidele corporale, afectează sistemul imunitar care nu mai face faţă infecţiilor. Cercetătorii sunt de părere că virusul a trecut de la maimuţe la oameni, la mijlocul secolului al XX-lea, pe fondul populaţiei nu­me­roase, războaielor, sărăciei. Prostituţia şi drogurile intravenoase au amplificat fenomenul. Deşi anumite medicamente pot preveni evoluţia HIV-ului în SIDA, nu există încă un antidot, aşa că educaţia şi prevenţia rămân cele mai bune arme.
Tifosul a făcut, de asemenea, ravagii. Aglomerările urbane foarte mari cu condiţii precare sau ta­berele militare s-au confruntat de-a lungul vremii cu ameninţarea parazită venită din partea microbului Rickettsia, transmis de păduchi. Febra războiului, cum i se mai spunea din cauza incidenţei pe câmpul de luptă, a omorât, combinată cu foametea, 10 milioane de oameni în timpul războiului de 30 de ani din secolul al XVII-lea. Epidemiile de tifos puteau decide chiar soarta bătăliilor. Când trupele spa­niole au asediat Granada, în 1489, tifosul a redus efectivele militare de la 25.000 la 8.000 şi a trebuit să mai treacă puţin timp până la alungarea maurilor. În Primul Război Mondial, tifosul a revendicat milioane de victime în Rusia, Polonia şi Ro­mânia. Simptomele includ nevralgie, pierderea apetitului, febră, frisoane, greaţă, iar netratată boala duce la pneumonie şi stop cardiac. În părţile dezvoltate ale lumii a fost însă eradicată.

Și poliomielita se pare că a afectat copiii, de mii de ani încoace. Virusul afectează sistemul nervos şi se răspândeşte prin apă contaminată sau materii fecale. De obicei, membrele inferioare au de suferit cel mai mult, dar paralizia se poate extinde şi la muşchii respiratorii, caz în care boala este fatală. Unul din 200 de cazuri se soldează cu paralizie. Sistemul imunitar face faţă mai bine în cazul copiilor mici. Oricum, expunerea la poliomielită vreme de secole, precum şi condiţiile sanitare ameliorate începând cu secolul al XVIII-lea, au produs şi o îmbună­tăţire a apărării organismului. Prin urmare, boala nu s-a mai răspândit atât de tare, dar expunerea mai scăzută la vârste fragede a avut şi un efect nefast: contractarea virusului de către din ce în ce mai mulţi adulţi. A apărut un vaccin în anii ’50, ceea ce a scăzut dramatic rata îmbolnăvirii şi există şanse ca boala să dispară definitiv întrucât din câte se ştie doar oamenii sunt purtători ai virusului poliomielitic.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.