• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 17 Februarie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 17 Ianuarie , 2020

Eminescu și românii din Ardeal

Motto:

„Omul numai în limba sa își pricepe inima pe deplin”.
Mihai Eminescu
 


Spiritul lui Eminescu ajunge în Ardeal pe vremea când poetul avea 16 ani. Revistele „Familia” și, mai apoi, „Albina”, și Federațiunea din Budapesta îi publică poezii și articole periodic. Însă, cu toată această des­chidere spre revuistica ardeleană, publicația Astrei, Revista „Transilvania” apărută în 1868, timp de aproape 60 de ani nu găzduiește în paginile sale decât două studii despre Eminescu. Primul, în anul 1906, numărul 2 al revistei, la pa­gina 45, unde se prezintă conferința ținută în sala Muzeului Astra de la Sibiu, în data de 19 februarie 1906, de către studentul în teologie Ioan Duma, cu titlul „Eminescu și românii din Ardeal”.
Trei ani mai târziu, apare al doilea studiu, un capitol mai amplu, în numărul 3 al Revistei „Transilvania” din 1909, intitulat „Mihai Eminescu – Strigoii”, comentat de dr. Alexandru Bogdan.
Chiar dacă au fost numai două studii, ele sunt relevante pentru ideile și opera lui Mihai Eminescu.
Muzeul Astra din Sibiu s-a inaugurat în luna august 1905, cu mai multe expoziții, spectacole de teatru, serbări și baluri. Acum s-a introdus obiceiul conferințelor și prelegerilor publice în sala festivă a Muzeului, mai ales că exista un adevărat interes din partea publicului. Confe­rințele se țineau pe teme legate de istorie și literatură națională, istorie culturală, note de călătorie și pre­legeri din istoria artelor.
În ianuarie 1906, primul care des­chide seria prelegerilor este Ioan Lupaș, cu un capitol din trecutul ziaristicii românești. A doua con­ferință a fost ținută de Emanuil Comșa, consilierul Băncii Transilvania, care descrie o călătorie la Londra, cu ajutorul proiecției unui aparat recent achiziționat (Skioptikon). Cu ajutorul proiecţiilor, Comșa a oferit un tablou al vieții din capitala Angliei, trecând în revistă principalele instituții culturale londoneze, cât și viața tumultoasă pe toate tărâmurile sociale.
A treia conferință și cea mai de succes a reprezentat o pagină din istoria literaturii noastre, cu tema „Eminescu și ro­mânii din Ardeal”, sus­ți­nută de tânărul se­­mi­narist Ioan Duma.

Cine este Ioan Duma? Este un viitor preot și protopop la Petroșani, supranumit „duhovnicul minerilor”. S-a născut în 30 martie 1884, în comuna Boian din județul Târnava mică, fiind unul dintre cei 14 copii ai țăranilor Vasile și Rafila Duma.
Primele studii le face în satul natal, liceul la Blaj, studiile teologice la Sibiu, și în paralel urmează studii de teologie la Budapesta. De-a lungul vieții publică o serie de articole de critică și istorie literară. Desigur, cel despre Eminescu atinge culmi foarte înalte, deși atunci când l-a prezentat unui public de peste 300 de persoane, avea numai 22 de ani. Preotul de mai târziu Duma va susține o intensă și bogată activitate în perioada interbelică, prin conferințe culturale și organizarea învățămâ­n­tului teologic ortodox.
În anul 1945 intră în conflict cu autoritățile comuniste, este ridicat de Securitate și va fi condamnat la 5 ani de închisoare. Va trece prin mai multe închisori, iar în urma unei scrisori trimise de soția sa, Elena Stanca, lui Petru Groza, va fi eli­berat și va ajunge cu domiciliul forțat în Târgu Jiu, unde se va și stinge în 11 iulie 1957.
Iată cum își începe discursul din 19 februarie 1906: „Lumea românească din Ardeal, până acum, știa de un Eminescu rău, crunt, demon vrăjit prin pierzare, prin frumusețea lui răufăcătoare”. De fapt, îl citează pe istoricul Nicolae Iorga: „Ascuns sub caracterizarea laconică de pesimist, a cărui geniu de noapte avea străluciri de diamant. Omul acesta nu avea nimic ce să-l fi legat de neamul din care s-a ridicat, afară de vraja neasemănată și de dulcea muzică a frazei”. Scrisul lui nu călca pe calea bătătorită a naționaliștilor timpului său. Accentele patriotice din Scrisori și strigătul printre lacrimi din Doină, toate acestea păreau rătăcirea unei clipe, note discordante din grandiosul lui imn funebru. Duma susține că s-au des­co­perit noi scrieri ale poetului, unele publicate și uitate sub colbul aurului curat, iar altele total necunoscute.
La începutul secolului XX răsare un nou Eminescu aplecat cu o dragoste nemărginită spre ogorul culturii române. El este călăuza plină de înțelepciune a Neamului întreg, figura în care se adună și din care pornesc toate razele. Aici se termină cuvintele lui Nicolae Iorga. Tânărul student creează o imagine luminată a poetului, un Eminescu cu care stăm alături de popoarele lumii și ne întoarcem privirile ca floarea soarelui după miticul ei mire. Eminescu spune că strigătul de revoltă împotriva stăpânirii s-a ridicat din Ardeal. Ardelenii îi publică operele, îi scriu biografia, îl apără împotriva detractorilor (cu excepția lui Gra­ma).
Ardelenii se întreabă care a fost cuvântul maestrului în chestiunile privitoare la înaintarea Neamului românesc și îl urmează. Duma susține că în bogatele articole politice ale poetului ne-a dat sfaturi și îmbărbătări, a luptat pentru menținerea caracterului etnic în Ardeal, de aceea Eminescu este actual, zice teologul în ideile lui culturale și literare. La 16 ani ajunge la Blaj. Îi încurcă pe studenții bătrâni cu discuțiile istorice și li­terare, îi farmecă pe seminariști cu poeziile sale și cu recitarea poezii­lor lui Alecsandri. El vine în Ardeal după moartea lui Aron Pumnul, pe care l-a auzit de nenumărate ori vorbind despre „iubita lui țară părăsită, Transilvania”.
Dorea să-și termine clasele gimnaziale a III-a și a IV-a și apoi să își urmeze clasele superioare. Dascălii din Blaj l-au încuiat într-o sală de clasă să-și susțină proba la limba greacă. L-au găsit plângând după câteva ore. N-a fost în stare să lucreze nimic. El, care mai târziu va citi și va gusta în original pe marii tragici ai Antichității.

Poetul participă la ședințele Astrei din 27 – 28 august 1866, la Alba Iulia, în 10 – 12 august 1869, la Șomcuta Mare, în Țara Chioarului. Din Blaj, Eminescu pleacă la Sibiu, unde se întâlnește cu studentul Nicolae Densușeanu, se cunoșteau după nume din paginile revistei „Familia”, unde publicau poezii. Pentru că hainele lui Eminescu erau într-o stare precară, Densu­șeanu îi dăruiește câteva cămăși și încălțăminte.
Eminescu studiază la Sibiu, după cum afirmă Ioan Slavici, și apoi, călăuzit de preotul Bratu (bunicul lui Octavian Goga) din Rășinari, trece în Țara Românească. Ajuns în România se alipește de trupe de teatru de mâna a doua și cutreieră țara timp de doi ani, ajungând din nou în Ardeal. Atunci a fost și la Beiuș, unde a umblat la școală. Avem trei indicii - susține, în con­ferința sa, Duma - care ne dovedesc trecerea lui Eminescu prin Banat, Transilvania și Maramureșul „cu codrii pletoși”. Poeziile populare le culege din Banat.
O parte din anul 1867 stă la Timi­șoara, la fratele său Nicolae, care era ajutor de avocat. În 1868, Iosif Vulcan îl întâlnește pe poet la Arad, unde era cu trupa lui Pascali, ca sufleor. Pe scenă va naște actrița Eufrosina Popescu, mai tânără ca poe­tul, cu doi ani, actrița după care Emi­nescu a fugit de la școlile din Cernăuți.
Cât despre al treilea indiciu care „arată legăturile lui Eminescu cu maramureșenii” se reduce la o notiță proprie, unde scrie despre niște prelegeri pe care le va ține în Maramureș. După cum susține prie­tenul său Chendi, trebuie să admitem trecerea poetului prin ținutul acesta, altminteri, cum i-ar fi dat prin cap să scrie despre planuri de a susține aceste prelegeri, despre a căror realizare nu se putea îndoi câtuși de puțin.
În vara anului 1869, Eminescu trece prin Maramureș și se întoarce la Botoșani. De acum, nu mai ia contact direct cu ardelenii, dar păstrea­ză legătura sufletească cu aceștia. Eminescu ne înțelege aspirațiile și urmărește cu interes evoluția po­litică a Ardealului. Naționalismul lui curat l-a îndemnat să spună că Moldova și Țara Românească nu sunt decât promotorii Ardealului.
Poetul ne iubea pentru cinstea vieții noastre publice, pe care o aseamănă cu un steag alb de mătase înfipt în vârful unui deal tinos, care stă față-n față cu Babilonia din România vremii lui. Eminescu preamărește figurile istorice ale românilor ardeleni, dar mai ales vitejia și firea țăranului din Ardeal, în romanul „Geniu pustiu”. În acest roman este propovăduită ideea regenerării na­ționale, iar eroul ideal Toma Nour este un revoluționar din Ardeal.
În tinerețe a scris o poezie închinată lui Horea, apoteozat cu o putere homerică. În acest poem, Luna privește cu rușine Ardealul ce are copiii robiți sub mâini străine. Ea-și ascunde trista și galbena față sub un văl de ceață. Însă Horea, falnic, stă pe un munte călare și poartă o coroană sură a Munților Carpați. Sufletul unui tunet recunoaște că există un suflet mai mare care bate în pieptul lui Horea și gloria perso­najului o să dureze secole de-a rândul: „Nalți suntem noi, munții / Zice-un vechi Carpat / Dar el este mai mare / Că ni-i Împărat”. Regele munților e înseninat de data aceasta de razele roșii ale Lunii și stoluri de vulturi îi înconjoară fruntea, iar el este asemene zeilor de pe Olimp. Eminescu nu a scris un studiu amplu numai despre românii din Ardeal, dar în notele lui izolate, în diferite însemnări și articole se poate reface portretul sufletului locuitorilor din Transilvania.

Eminescu s-a preocupat de unitatea lingvistică din România și Ardeal. El a susținut că pronunția trebuie să fie pretutindeni aceeași, și de aceea, Eminescu aduce și anumite critici intelectualilor din Ardeal. Ardelenii susțin că vorbesc frumos româ­nește, dar nu se pot desprinde nicio clipă de viciile provinciale, astfel îi auzi exprimându-se fără „i” la final: toț, faceț, mâncaț etc. În fața acestor greșeli contra ortoepiei, se ridică pronunția vie a claselor culte din România, a căror limbă este dreaptă în rostire și este fixată de peste 300 de ani de cărțile religioase. Ardelenilor le este rușine să pronunțe rău nemțește, dar de limba română nu le pasă, spune Eminescu.
Nici tinerii din universități nu o pronunță mai bine. Limba română, zice Eminescu, este o limbă cu dreaptă măsură, nu are nici consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi, ori prea scurte. De aceea, le cere ardelenilor să în­lăture sistemul ortografic al etimo­logismului, care lasă multă libertate de acțiune celor care schilodesc dreapta rostire, și cere să fie înlocuit cu sistemul fonetic.
Eminescu critică formalismul culturii române din Ardeal. Susține că Astra este un „palat de gheață”, este preocupat de problema pro­nunției în limba română. Ideile sale sunt și astăzi în actualitate. De-a lungul vieții sale menține o legătură sufle­tească cu ardelenii.
La câte-o petrecere cântă cele mai duioase cântece din Ardeal și are în jurul său mulți prieteni din Transilvania. Ne iubea pentru cinstea publică și se lupta să avem un teatru românesc în Ardeal. A fost un ge­niu, un demon care a vrăjit, cu ma­rea lui poezie, lumea, asemeni magului din „Strigoii”. Și ne-a oferit un suflet nemuritor și multă mântuire Neamului Românesc.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.