Drepturi, nu datorii

Într-o zi a unui an trecut de mult în arhiva vremii, un învăţător dintr-un sat oarecare primi o depeşă de la inspectoratul judeţean în care i se recomanda să le vorbească elevilor dintr-a şaptea despre „Drepturile omului şi ale Cetăţeanului”. Despre nişte drepturi scrise cu D mare, ale omului cu o mic şi ale cetăţeanului, iar cu C mare.
- Bine că nu şi ale dobitoacelor, scrise cu litere mari sau mici! - îşi zise-n sinea lui, oftând, dascălul rural.
Erau vremile liberalului, adică ale Partidului Liberal de pe atunci; vremi în care, după vorba unei bătrâne din sat, „stăpânul era stăpân şi sluga slugă”.
„Ce i-o fi apucat pe ăştia de la inspectorat de-mi trimit asemenea hârtii?!”, se-ntrebă mirat învăţătorul, scărpinându-se după ceafă.
După aceea, ieşind îngândurat, cu pas nesigur şi cu gândul la cine ştie ce vânătoare programată dinainte, după cum era obiceiul, o altă babă din vecini, văzându-l abătut, îl întrebă ce-a păţit „de eşti aşa cătrănit”.
Iar el… ce să-i răspundă? N-avea chef de vorbă şi ce să-i spună el unei babe surde, care abia ştia pe ce lume trăia?
Baba însă nu se lăsa şi, vrând să-l mângâie cu vorba, în felul ei, zise:
- D’apăi, domnule, nu te necăji…
Şi văzând că domnul parcă n-o aude, continuând să vrea să-l abată de la ale lui, adăugă:
- Da-ntr-un fel tot o fi, că niciodată n-o fost să nu fie cumva, aşa că… fie ce-o fi, numai rău să nu fie.
Şi tăcu, urmărindu-1 cu privirea. „Biata babă!”, îşi zise învăţătorul, văzându-şi de drum.
A doua zi însă, încă-l mai obseda spusa babei „Fie ce-o fi, numai rău să nu fie” şi „Într-un fel, tot o fi, că niciodată n-o fost să nu fie cumva”.
- Încâlcite vorbe! Parc-ar fi ieşite din cap de neamţ. Numai verbe şi nici un substantiv. Când te gândeşti că femeia-i analfabetă! Ce bine că şi-n limba noastră cuvintele fac gimnastică! Şi mă-ntreb ce-ar fi putut fi dacă baba ar fi ştiut carte. Ar mai fi scos asemenea vorbe pe gură?
În zilele următoare însă, după ce cine ştie ce-i mai trecuse prin cap, intrând în şcoala în care-i învăţa pe copii câte toate, îi veni în minte să le spună celor dintr-a şaptea o poveste. Povestea cu leneşul pe care oamenii dintr-un sat îl duceau la spânzurătoare pentru că nu voise să mănânce posma­gii uscaţi pe care o boieroaică milostivă îi oferise ca să-l scape de supliciu.
Cu alte cuvinte, leneşul preferase spânzurătoarea în locul efortului de a mesteca posmagii primiţi de pomană.
- Aţi înţeles?
- Daaa! - răspunseră în cor copiii, râzând.
- Ce-aţi înţeles?
- Că-n lume-s şi din ăia care mai bine mor decât să lucre! - zise cel mai răsărit dintre ei.
- Şi-i bine aşa?- îl întrebă dascălul.
- Io nu ştiu dacă-i bine sau rău, dar mie mi se pare că leneşu-i cel breaz.
- Oare? - îl întrebă şi mai curios învăţătorul. De ce?
- Pentru că nu oricine ar fi putut face ce-a făcut el.
- Adică?
- Adică nu-i uşor să mori, mai ales când poţi scăpa aşa de uşor de moarte, dom’văţător. Dumneavoastră aţi putea?
Şi învăţătorul nu mai ştiu ce să zică. La aşa ceva nu se aştepta, aşa că oftă nedumerit: „Şi mie îmi cere inspectoratul liberal să le vorbesc despre drepturile omului şi ale cetăţeanului! Ce drepturi, când aici, în satul nostru, până şi copii fac şi gândesc ce vor ei? Mai bine le-aş vorbi de datorii decât de drepturi din care au din plin. Mai ales cel de a muri în loc să mestece ceea ce li se dă cu ţârâita...
Vorbe babei: Fie ce-o fi, numai rău să nu fie. Oricum, eu am să le vorbesc despre datorii”.
Şi aşa a şi făcut, până ce a fost dat afară din învăţământ pentru îndrăzneală şi nesupunere.
Deci, într-o zi, a fost totuşi ceva, pentru că „niciodată n-o fost să nu fie cumva”...