Despre unii termeni referitori la Unire

Cu ocazia centenarului Marii Uniri s-a vorbit și s-a scris mult – așa cum era și firesc – despre toate unirile noastre din trecut, mai ales că unirea actuală a românilor (în sens de coeziune îndreptată spre scopuri nobile) este ca și inexistentă. În legătură cu Mihai Viteazul s-a vehiculat și ideea, care nu este chiar nouă, că atunci nu s-ar fi petrecut o unire reală, pentru că domnul român ar fi fost un fel de condotier, năimit de unii și de alții. Au scris mulți istorici, cu argumente solide, împotriva acestei interpretări, de aceea nu mai revin. Prin urmare, din perspectivă românească, termenii prezentării în manuale și cărți a acestui act de la 1599-1601 nu trebuie să fie întâmplători și nici inexacți. De exemplu, este impropriu a se spune, din perspectiva românilor, „cucerirea” Transilvaniei de către Mihai Viteazul. Cuvântul cucerire se aplică, de regulă, atunci când se produc cotropiri, când un pământ, luat abuziv de la altul, nu are nicio legătură cu noul proprietar, socotit uzurpator. Or, în cazul acțiunii lui Mihai Viteazul, este vorba despre o țară care era majoritar româ­nească din punct de vedere etnic și confesional și care fusese nucleul (sau unul dintre nucleele) etnogenezei românești. Transilvania nu era, sub aspect politic, româ­nească, fiindcă nu era condusă de români, dar tocmai aceasta era nedreptatea pe care a vrut s-o îndrepte Mihai Viteazul, împreună cu ro­mânii răsculați, „mânați de încrede­rea că au un principe din națiunea lor” (după cum scrie un izvor maghiar de epocă). Cuvântul cucerire nu este, însă, adecvat, nici din perspectiva „Republicii Creș­tine” europene, în numele căreia a luptat Mihai Viteazul, înțeles prin tratate cu împăratul habsburgic (al Imperiului Romano-German) să îndepărteze de la putere un principe care făcea în Ardeal politica Porții Otomane. Luând puterea în Transilvania, în conivență cu liderii Creștinătății europene, principele român a alăturat Transilvania taberei antiotomane.

În cazul integrării Moldovei, din mai 1600, în blocul politic alcătuit de Mihai Viteazul lucrurile stau la fel. Nici termenul de alipire nu este tocmai potrivit pentru astfel de acte. Cuvântul alipire este unul popular, nu unul de specialitate, nefăcând parte din vocabularul istoric. În plus, uneori, termenul „alipire” are și sens peiorativ. Astfel, cel mai potrivit termen pentru acțiunile întreprinse de Mihai Viteazul la nord și la est de Carpați este acela de „unire”, inclusiv din perspectiva istorică a „duratei lungi”, care a făcut din principele Țării Românești un erou național și în sensul în care actul s-a repetat în intervalul 1859-1918. Mihai Vitea­zul nu avea de unde să știe că a prefigurat România modernă și nici că avea să devină erou națio­nal, însă noi știm asta și este legitim să marcăm întreprinderea sa în funcție de valorile noastre.
Nici pentru ceea ce s-a petrecut la 1859, terminologia românească în materie nu este clară pentru unii. Mulți vorbesc despre „unirea Mol­dovei cu Țara Românească” sau, mai grav, despre „alipirea Moldovei la Țara Românească”. Formularea este complet greșită, deoarece la 1859
s-au unit două state egale și nu s-a subordonat unul altuia. De altfel, numele oficial al noului stat era, la 1859, acela de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, ceea ce arată că Moldova era și ea în prim plan. După încheierea scurtei existențe a Principatelor Unite, avem un stat numit România, cu un prinț din Moldova și cu o capitală din Țara Românească. Nici a spune „unirea Moldovei și Munteniei” nu este exact, fiindcă rămâne pe dinafară Oltenia, ca și cum aceasta s-ar fi situat în afara actului de la 1859. De altminteri, noțiunile de Țara Românească și de Muntenia nu sunt sinonime, deoarece Țara Românească medie­vală a cuprins Muntenia, Oltenia, nordul gurilor Dunării și, până la o vreme, Dobrogea sau părți din aceasta. De aceea, este corect să spunem „unirea Moldovei și Țării Românești” sau „unirea Țării Românești și Moldovei”.

Scrisesem cândva – mai în glumă, mai în serios – că, dacă ne-am lua după suprafață și populație, la 1918 România s-a unit cu provinciile istorice și nu invers. Cu alte cuvinte, teritoriul și oamenii veniți prin deciziile istorice de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia în Vechiul Regat reprezentau mai mult decât avea România înainte de unire. Această constatare nu ne îndrep­tățește, însă, să răsturnăm realitatea și să spunem, de exemplu, că „la 1918 s-a unit România cu Transilvania”. În 1918, nu este vorba despre egalitatea de la 1859, fiindcă nu s-au unit țări cu același statut, ci anumite provincii din state destrămate au decis să facă parte din statul independent numit România. Astfel, ca să parafrazăm o zicere celebră, la 1859, nu a mers muntele la Mahomed, ci a venit Mahomed la munte. Toate provinciile în cauză – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul – au venit, ca fiicele sau fiii, „în sânul maicii lor, România”, cum s-a scris și s-a crezut atunci. În consecință, nici astăzi nu se cuvine să gândim sau să scriem altminteri. Mi-a fost dat adesea să văd și să ascult, în anii din urmă – chiar de la vocile cele mai autorizate ale statului român – formularea „unirea României cu Basarabia”. Să visăm, să dorim, să milităm pentru „unirea României cu Basarabia”! Dacă Basarabia ar fi nucleul întregii românități și dacă centrul viitorului stat unit ar fi la răsărit de Prut, atunci, evident, România
s-ar putea uni cu Basarabia. Altminteri, expresia nu are niciun sens și derutează. De aceea, se cade să spunem „unirea Basarabiei cu România”, „unirea Bucovinei cu România” sau „unirea Transilvaniei cu România”.
Natural, aici s-ar putea ridica cel puțin două feluri de obiecții. Prima s-ar putea referi la lipsa de importanță a exprimării, fiindcă oamenii înțeleg oricum despre ce este vorba. În consecință, ideea este că nu trebuie să fim atât de tipicari, pentru că oamenii au capacitatea de a pătrunde până la esență. Nu este deloc așa! Publicul are nevoie de preciziune, de claritate și de puritate în exprimare. Limba română nu este pentru nimeni dintre cei care o vorbesc facultativă în privința formei ei. A doua obiecție, ar putea să fie de fond și anume s-ar referi la „naționalismul” conținut în unele dintre aceste precizări ale mele.
Exemplu: dacă Mihai Viteazul a
atacat cu oaste o țară / provincie și a câștigat lupta, atunci înseamnă că a cucerit-o sau dacă „batalioanele române au trecut Carpații”, în vara anului 1916, înseamnă că ele au fost trupe cuceritoare ale Transilvaniei. Felul acesta de gândire este nu doar incorect, sub masca de a fi „politic corect”, dar este și fariseic și restrictiv, iar unii îl doresc aplicat numai la români și de către români. Istoria nu este matematică, ci viață trecută și reconstituită (atât cât se poate). De aceea, rareori un eveniment sau un proces istoric este prezentat identic sau cu aceiași termeni în două istoriografii.
Vă rog să aveți curiozitatea și să luați două manuale sau cărți de istorie despre epoca lui Napoleon, una scrisă în Franța și cealaltă în Marea Britanie. Veți constata ușor că termeni ca „agresiune”, „uzurpare”, „monstrul corsican” etc. lipsesc din varianta franceză, pe când în cea de dincolo de Canalul Mânecii abundă. De altminteri – altă curiozitate lingvistică, mai exact toponimică – englezii nu zic în ruptul capului „La Mer de la Manche” sau Marea Mânecii (ca francezii), ci „English Channel” sau „Canalul Englezesc”. Ați auzit vreun francez să spună, în drum spre Anglia, a trecut prin „Canalul Englezesc? Nicio­dată! La fel cu prima revoluție americană, numită și Războiul de Independență a Statelor Unite (1775-1883): tonu­rile de prezentare, ca și termenii folosiți nu se află de­loc – după circa 250 de ani de la eveniment – la unison în Anglia și în SUA. Pentru americani, revolta lor a fost legitimă și a fost, în fapt, revoluție, iar pentru englezi încă referirile cele mai numeroase au în centru o simplă re­voltă a coloniilor contra metropolei, una nelegitimă și care a trebuit, prin urmare, pedep­sită. Fiecare continuă, în multe privințe, cu punctul său de vedere și nu are de gând să renunțe la el de dragul uniformizării istoriei. În același spirit, nici noi, românii, nu ar trebui să ne mirăm prea tare că unii vorbesc despre „cucerirea Transilvaniei” de către Mihai Viteazul sau despre „smulgerea Basarabiei” din mâinile Rusiei – chipurile! – „mama sa ocrotitoare”. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică viața de odinioară a oamenilor. Și atunci, în trecut, oamenii și grupurile de oameni au avut păreri și interpretări diferite.

Nu există în istorie un singur adevăr universal valabil, ci adevăruri. De asemenea – cum toată lumea știe – în­tre popoare, națiuni și state – a exis­tat mereu o competiție, iar această competiție continuă și astăzi. Pentru români, unirea lor politică a fost legitimă și ea nu poate fi pusă la îndoială, minimalizată sau tratată ambiguu, nici măcar la capitolul exprimare.