• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 27 Octombrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 18 Septembrie , 2020

Despre ţinuta şi comportamentul femeii creştine

Observând ţinuta femeii creştine în biserică şi nu numai, adeseori neconformă cu morala creştină, m-am gândit să scriu câteva îndrumări desprinse din cuvântul Sfintei Scripturi pentru a le veni în ajutorul celor care şi prin aceasta vor să placă Domnului, mai ales că foarte multe, din neştiinţă, au o ţinută şi un comportament nepotrivite cu credinţa şi morala creştină, chiar dacă nu întotdeauna din rea voinţă.
De multe ori am fost întrebat şi după ce am arătat şi am dat sfat de folos cum se cuvine, credincioasele în cauză s-au îndreptat şi au fost bucuroase să ştie că se poartă aşa cum îi stă bine unei adevărate femei creştine.
În multe locuri din Sfânta Scriptură, vom afla de pildă faptul că femeia cu frică de Dumnezeu se cade să se poarte în tot timpul şi în tot locul acoperită, dar mai ales în biserică. Când am spus acoperită, am avut în vedere atât capul cât şi trupul. Astfel, la I Corinteni 11, 5-6; 13-16 scrie: „Orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul” şi „dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru o femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl”.
„Judecaţi în voi înşivă; Este oare cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul des­coperit?”, „… un astfel de obicei (ca femeile să se roage cu capul descoperit) noi nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu”.

Din citirea atentă a tuturor versetelor din capitolul 11 al primei epistole către Corinteni, înţe­legem că femeia care nu se acoperă îşi necinsteşte bărbatul şi nesocoteşte semnul supunerii faţă de acesta, aşa cum a statornicit Dumnezeu. „Femeia este slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7), „… nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat” (I Corinteni 11, 8) şi „… n-a fost zi­dit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat, de aceea femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri” (I Corinteni 11, 9-10).
Ne vom îngădui să facem aceas­tă observaţie, că Dumnezeu, când l-a zidit pe Adam, i-a dat poruncă să nu mănânce din cei doi pomi pentru a statornici ascultarea acestuia faţă de Dumnezeu. Iar pe femeie a făcut-o după ce a dat porunca lui Adam, în ideea că Adam îi va spune femeii sale despre porunca pe care el a primit-o de la Dumnezeu şi, astfel, să se statornicească ascultarea femeii de bărbat. De alt­fel, Eva nu aduce în apărarea sa faptul că nu a fost creată pe vremea când Dumnezeu dăduse poruncă lui Adam, pentru că ea, desigur, auzise între timp de la Adam de porunca lui Dumnezeu şi trebuia s-o păzească neabătut.
Femeia care „poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul” (I Corinteni 7, 34) nu va pune preţ pe aspectul exterior. Apostolul Petru spune: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea pă­rului, podoabele de aur şi îmbră­carea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăciosa podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu supu­nându-se băr­baţilor lor. Precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn ale cărei fiice sunteţi dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic” (I Petru 3, 3-6).
Iar apostolul Pavel scrie că femeile să aibă „îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor po­doabă din sfială şi din cumin­ţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei 2, 9-10).
Care femeie se împodobeşte şi nu se acoperă? Cea care vrea să placă lui Dumnezeu? Nu. Atunci cui vrea să placă? S-ar putea şi aceasta că, multor femei care se împodobesc şi nu se acoperă, să nici nu le treacă prin gând să placă altcuiva decât lui Dumnezeu şi bărbatului cu care s-au căsătorit, dar împodobite şi neacoperite, pot deveni sminteală din multe puncte de vedere.
Sunt femei care n-au posibilităţi materiale şi financiare să se îmbrace scump sau să se împo­do­bească într-un fel sau altul şi atunci acestea sunt provocate la păcatul invidiei, ori poate la ruşine şi din acest motiv să nu participe la sfintele slujbe.
Oricum femeile care se împo­dobesc şi nu se acoperă (la biserică sau oriunde în altă parte) şi care „poartă grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului” (I Corinteni 7, 34) pot sminti, cum am mai spus, şi pot stârni gânduri şi pofte păcătoase în inimile celor care le privesc şi devin astfel în egală măsură părtaşe şi răspunzătoare de păcatele pe care le-au provocat. Mântuitorul spune: ,,Aţi auzit că
s-a zis celor de demult: să nu fii desfrânat. Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie spre a o pofti, s-a şi desfrânat cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Pe Dumnezeu nu-L poate vedea decât un om curat cu inima (Matei 5, 8) şi dacă inima lui este plină de pofta păcătoasă, fireşte, nu poate ajunge la cunoaşterea şi vederea lui Dumnezeu.

În Molitfelnic, în rugăciunea pe care o citeşte arhiereul sau preotul la ocazii deosebite pentru dezlegarea tuturor păcatelor, găsim printre altele scris aşa: ,,… sau fru­museţe străină a văzut şi cu dânsa şi-a rănit inima…”.
De acest păcat nu este vinovat doar cel ce priveşte şi pofteşte. În aceeaşi măsură este vinovat şi cel sau cea care provoacă. ,,Pofta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul, odată săvârşit, odrăsleşte moarte” (deopotrivă moarte trupească şi sufletească), spune apostolul Iacob în capitolul I, versetul 15 al epistolei sale.
La biserică distrag altora atenţia de la rugăciune şi păcatul este de asemenea grav.
După cum este bine ca omul să-şi spele îmbrăcămintea şi pe sine, aşa nu este necesar şi nici indicat să se parfumeze. Este bine să nu mi­roa­se nici urât şi nici „plăcut”. Eventual duhovniceşte: a tămâie, mir, busuioc etc.
Cel care merge la biserică cu gând curat, şi cred că numai cu gânduri curate se duc cei ce se duc, ceilalţi merg în altă parte, nu se cuvine, ca fără voia lor, să vadă despicătura fustei, părţile trupurilor femeilor neacoperite de îmbrăcămintea indecentă sau prea scurtă, ori rotunjimile corpului scoase în evidenţă de o îmbrăcăminte ce se mulează pe trup. Femeia creştină nu se cade a se îmbrăca în pantaloni nicăieri, prin urmare nici la biserică.
Oricine are o marfă de vândut o expune spre vedere, iar, dacă o vrea pentru el, o păzeşte acope­rind-o. Să ne fie iertată comparaţia, dar aşa se petrece şi în cazul femeii care doreşte, fireşte, de cele mai multe ori din neştiinţă, să se poarte insuficient acoperită.
Fie-ne îngăduit a spune că studiile efectuate în acest sens, arată că 95 la sută din violuri au fost provocate de felul necuviincios de a se îmbrăca al victimelor.
Toate femeile au bună credinţă când vin la biserică, altfel n-ar veni, dar este foarte neplăcut când unele îşi lasă rujul pe Sfânta Evanghelie, pe Sfânta Cruce sau pe sfintele icoane şi cei ce vin după, şi vor să se închine şi să sărute după cuviinţă, Evanghelia, Crucea sau icoanele, le văd pătate şi sunt împiedicaţi să o facă.
Rujul face parte din deşertăciunile lumii acesteia ca şi fardul, ca şi pensatul, coafatul sau oja pentru unghii şi nu slujesc cu nimic slava lui Dumnezeu şi nu ajută la mântuire, ci, dimpotrivă, constituie piedici în calea către împărăţia lui Dumnezeu.
Nu cred că ne-ar fi permis a zice, nici măcar cu pogorământ, că femeia creştină să renunţe la acestea măcar la biserică. Dumnezeu este acelaşi şi-n biserică şi în afară. Noi de ce am fi altfel?
În plus reprezintă o povară, Scriptura ar zice închinare la idoli, tocmai pentru femeia în cauză. Toate acestea răpesc femeii, în primul rând bani, apoi timp şi cer alergare, stres, adeseori nervi. O angajează într-o competiţie cu alte femei ase­menea ei, şi care cere mult sacrificiu, multă energie, în loc să fie preocupată de cele ale lui Dumnezeu şi frumuseţea pe care o caută ar veni de la sine.

„Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea pă­rului, podoabele de aur şi îmbră­carea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăciosa podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu”.

* * *

Îmi îngădui să spun, tot pentru folosul femeilor atât de preocupate pentru fru­museţe, că nu există oameni urâţi şi frumoşi, ci numai păcătoşi şi mai puţin păcătoşi.
Priviţi la o femeie cucernică. Cuvântul „cucernic”, observă Iorga, vine de la „cucerit”, de Hristos, desigur. O femeie cu adevărat creştină va avea o faţă, ca să folo­sesc un cunoscut termen teologic, îndumnezeită, o faţă care va radia asemenea feţelor sfinţilor pictaţi în icoane, cu simbolica aureolă în jurul capului, o faţă mult mai luminoasă decât cea realizată artificial cu tot felul de vopsele şi creme, pentru că faţa îndumnezeită vine din interior, din inimă, din revărsarea harului lui Dumnezeu.
Fecioarelor neînţelepte, într-una din ediţiile greceşti ale Sfintei Scripturi, Hristos le zice: „Adevărat, adevărat vă spun vouă, nu îmi regăsesc chipul în voi” cu alte cuvinte „nu semănaţi cu Mine” (Matei 24, 12).
Faţa creştinului, asemenea feţei lui Hristos, vine din interior şi se exteriorizează desigur. Aceasta însă se dobândeşte prin sfinţenie, prin curăţie şi viaţă întru Hristos, sau cum zice apostolul Pavel galatenilor „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4, 19). Cu alte cuvinte, prin părtăşie cu Hristos, luăm chipul Lui, devenim fii ai lui Dumnezeu, Hristoşi după har.
Orice om păcătos va fi urât, indiferent de aspectul exterior şi orice om cucernic va fi întotdeauna frumos, indiferent ce vor vedea în exterior ochii judecători ai păcătoşilor.
Frumuseţea artificială nu schimbă cu nimic realitatea. Ce folos că arăţi şi nu eşti? Arăţi de 40 de ani când ai peste 50 sau mai mult. Odată nu-l putem minţi pe Dumnezeu, iar apoi starea biologică, îmbătrânirea, de fapt, şi moartea, nu se pot opri artificial cu farduri şi cosmetice. Cu ce ne-am putea împotrivi unei situaţii, care oricum se va petrece.
Aceste probleme le rezolvă o viaţă autentic creştină cum zice apostolul Pavel: „Mie a vieţui este Hristos, iar a muri câştig” (Filipeni 1, 21). Când ne este câştig a muri? Când vieţuim după cum zice Hristos. De aceea zice Eminescu „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” adică esenţial este a vieţui, a învăţa să vieţuim să ne pregătim pentru „marea trecere” care este momentul întâlnirii noastre cu Dumnezeu.
Trăind după voia lui Dumnezeu zice psalmistul „Se vor înnoi ca ale vulturului tinereţile tale” (Psalmul 102, 5).

Am fost odată martor la o întrebare de reporter, pusă unui oarecare, în preajma zilei de 8 Martie:
- Care este pentru dumneavoastră femeia ideală? Şi a răspuns:
- Nevastă-mea.
Nu era căderea mea în locul şi în momentul acela să intervin, dar mi-am zis: de ce nu Maica Domnului? Există o femeie care mai mult decât Fecioara Maria ar putea fi model pentru cineva? Eu cred că nu. Maica Domnului s-a arătat desăvârşit model de ascultare, de smerenie, de dragoste, credincioşie şi curăţie. Oare aceste calităţi nu fac femeia să fie frumoasă?
Pe bună dreptate se spune că ,,cine vrea s-o vadă pe Maica Domnului, trebuie s-o imite”. S-a purtat vreo­dată Maica Domnului în ipos­ta­zele în care se poartă astăzi atâtea şi atâtea femei? Întrebaţi-vă, iubite credincioase, dacă semănaţi cu ea. Când vă aranjaţi în oglindă, pri­viţi-vă şi vă puneţi această întrebare.

Iubite credincioase, se vorbeşte de societatea săracă în care ne zba­tem. Sărăcia este spirituală şi nu materială. Câţi bani s-ar putea economisi, cât timp pentru mântuire şi pentru neajutoraţi s-ar putea aduna dacă s-ar renunţa la păgubitoarele podoabe, mode şi luxuri? Şi eu cred că Dumnezeu ne va cere socoteală la judecată pentru aceste risipe când alţii au răbdat foame, frig şi golătate. Des­pre ce criză vorbim, când unii tineri, în puterea modelor nebu­neşti şi demonice, îşi sfârtecă pantalonii, iar pe vremea tinereţii mele mama nu ştia cum să ni-i cârpească? Părinţii mei au născut nouă copii, opt am trăit şi eram fericiţi pentru că viaţa ne era centrată pe Hristos şi pe Biserică. Nu erau atâtea mode, atâtea luxuri şi atâtea pretenţii care ne-ar fi făcut nefericiţi şi nemulţumitori.
Multe femei invocă sărăcia ca motiv pentru a-şi avorta copilul, dar nesocotesc faptul că dacă ar renunţa la plăcerile păcătoase, la hainele scumpe, la podoabele fără rost (singura bijuterie permisă de creştinism este inelul de logodnă) la costisitoarele cosmetice, ar avea şi bani şi timp să-şi nască şi să-şi crească fiul. Criză şi sărăcie n-ar exista dacă fiecare şi-ar asuma crucile: naşterea de prunci, postul, spovedania, munca, renunţarea la vicii etc.
Goana după lux, modă şi podoabe, o împinge şi la alte păcate: plăceri păcătoase, avorturi, uitarea de Biserică şi de Dumnezeu şi-n cele din urmă la pierderea mântuirii.

În epistola întâi către Timotei găsim scris că femeia „care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă” (I Timotei 5, 6). Cu trupul este vie, încât îşi permite lucruri care atrag mânia lui Dumnezeu, sufleteşte însă se află într-o nesimţire asemenea morţii. Poate învia prin po­căinţă făcând spovedanie sinceră şi completă şi poate redobândi starea de har din care a căzut.     
Apostolul Pavel spune fără echivoc că „se va mântui prin naş­tere de fii” (I Timotei 2, 15).
Sunt într-adevăr şi pentru femeie necesare în scopul mântuirii împăr­tăşirea cu Sfintele Taine ale Bise­ricii, credinţa şi faptele bune, însă condiţia esenţială, primă pentru dobândirea mântuirii, este naşterea de fii. Nu li se poate pretinde desigur celor cărora Dumnezeu nu le rânduieşte să aibă copii.
Vedem la unele femei câtă grijă, câtă cheltuială, câtă osteneală pentru creşterea câinilor. Înţeleg că voi fi contrazis. N-am spus să nu iu­bească cineva animalele sau, şi mai grav, să le terorizeze, dar când hra­na unui presupus copil muritor de foame sau sărac o mănâncă pisica sau câinele, nu este după voia lui Dumnezeu. Nu câinele sau pisica, ci omul este făcut după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu.
Multe femei râvnesc după poziţii sociale înalte, funcţii şi fel de fel de drepturi, mai nou până şi preoţie, în puterea egalităţii cu bărbatul şi nici nu vor să audă de cea mai sfântă misiune pe care
le-a încredinţat-o Dumnezeu, acea de a da naştere la copii. Şi celelalte sunt permise în anumite limite, dar întâi să se împlinească cea cerută de Dumnezeu. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga” (Matei 6, 33).
În toată Europa, dar în ţara noastră mai mult ca oriunde, a scăzut natalitatea înspăimântător. Peste nici patruzeci de ani vom fi minoritari în propria ţară. Din 1989 încoace, numai în România, s-au săvârşit peste un milion de avorturi pe an. Vă daţi seama ce cifră înspăimân­tătoare. Şi pământul ţării îl umplu spinii. Mai nou, duşmanii cumpără la preţ de nimic pământ cu miile de hectare din trupul ţării. Cei în stare să nască şi să muncească, în mare majoritate, sunt plecaţi din ţară. Dumnezeu a zis: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!” (Facere 1, 28).
Cum să stăpâneşti pământul dacă nu te înmulţeşti? Şi încă mai avem îndrăzneala să spunem că ne bate Dumnezeu. Dumnezeu nu bate pe nimeni, ne batem singuri, doar neascultând de porunca lui Dumnezeu.

 

 

* * *

Scăparea de ,,criză” şi de sărăcie este, pentru cine vrea să înţeleagă, întoarcerea la poruncile lui Dumnezeu. Crede cineva că Dumnezeu nu vede, nu ştie, că poporul român, din 1989 încoace, a ucis peste douăzeci de milioane de copii pe care i-a aruncat la container sau în canal? Crede cineva că poporul român nu va răspunde în faţa judecăţii lui Dumnezeu pentru cele peste douăzeci de milioane de crime?
Când cineva păcătuieşte, este iertat dacă îşi recunoaşte greşeala, se roagă de iertare şi nu mai păcătuieşte. Îşi recunoaşte în masă poporul român această greşeală? Nu. Se roagă de iertare cu părere de rău? Nu. Renunţă la a mai săvârşi acest păcat? Nu. Şi consecinţele nu întârzie să apară, mergând, dacă nu ne îndreptăm, până la dispariţia noastră, ca neam, din istorie. Oricum, fie că ne place sau nu, vine Asia peste Europa. Ideile acestea, care se vor subiectul altei lucrări, pot să ne cutremure, pot să ne înspăimânte, dar la felul cum se petrec acum lucrurile în societatea românească, nu sunt câtuşi de puţin exagerate şi ireale.
Mişcările şi organizaţiile feministe caută să emancipeze femeia şi s-o pună în drepturi egale cu bărbaţii, au scos-o din rostul său cel mai sfânt, acela de a naşte copii şi a perpetua neamul, şi au masculinizat-o încredinţându-i alte rosturi care nu o fac nici mai liberă, nici mai fericită şi nici mai bogată. Nu recunosc faptul că, ieşită de sub ascultarea bărbatului, femeia este mult mai expusă ispitelor şi mai puţin apărată, compromiţându-i misiunea dată prin creaţie. Conse­cinţele acestor fapte sunt ini­ma­ginabil de dezastruoase pentru societate şi pentru oameni. Singura şansă pentru ea, pentru neam, pentru ţară şi pentru Biserică, este întoarcerea la rostul şi la chemarea date de Dumnezeu prin creaţie.
S-au încetăţenit printre oameni fel de fel de mode, cum ar fi ruşinea de a avea copii mulţi (unul, doi, cel mult trei). Sau, de ce să împartă averea părinţilor când poate s-o moştenească singur? Numai că, la un moment dat, iubiţi părinţi, unicul vostru fiu s-ar putea să-şi spună: sunt bogat, sunt fericit, pentru că tata şi mama mi-au ucis fraţii, au refuzat venirea pe lume a fraţilor mei. Credeţi că nu veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu? Am întâlnit multe cazuri în care părinţilor le-a murit unicul copil la o vârstă la care n-au mai putut avea alţi copii şi toată bogăţia a rămas a nimănui şi s-a prăpădit. Dumnezeu ştie dacă nu cumva a fost pedeapsă pentru că părinţi i-au refuzat pe ceilalţi.
Mulţi soţi tineri refuză naşterea de copii până îşi vor face o situa­ţie socială sau materială mai bună. Iar când se hotărăsc să dea naştere la copii nu mai pot avea. Copilul nu vine cum dai ,,clik-enter” la calculator, ci când îl dă Dumnezeu. De aceea, acest mare şi binecuvântat dar, nu trebuie refuzat. ,,Fericit este omul care-şi va umplea casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăşmaşii săi în poartă” (Palmul 126, 5). Un copil singur este un copil orfan. Când îi îmbătrânesc sau îi mor părinţii el nu mai are pe nimeni foarte apropiat precum părinţii sau fraţii. Pe de altă parte, el, adeseori, creşte egoist, zgârcit, neînvăţând de mic altruismul şi faptul de a împărţi cu alţii.

Sărăcia nu este un motiv de a nu naşte copii. Sloganul că ,,decât să se chinuie în viaţă, mai bine să-l avortez”, este uzitat, dar acelora le răspundem întrebându-i: - Cine preferă moartea în locul sărăciei? - Nimeni. Atunci lasă-l să trăiască şi naşte-l dacă ţi l-a dat Dumnezeu, pentru că El îi rânduieşte pâine înainte să-l nască părinţii. Mântuitorul spune că sămânţa de grâu căzută în pământul cel bun a dat roadă: ,,una o sută, alta şaizeci, alta trei­zeci…” (Matei 13, 8). În mod normal un spic are cam cincizeci de boabe. Nu poate Dumnezeu să facă o sută? Poate, numai să aibă pentru cine. De bună seamă că ar fi mult mai bine şi mai uşor dacă ţara ar fi administrată cum trebuie şi dacă statul ar duce o politică demografică pe principii creştine, însă nici într-o ipostază noi, ca oameni ai lui Dumnezeu, nu trebuie să ne abatem de la voia şi legile lui, care sunt date spre binele şi spre folosul nostru.
Să ştiţi, iubite credincioase, că - trebuie s-o spun şi pe aceasta - femeile care nasc mulţi copii şi călugăriţele nu se îmbolnăvesc de cancer de sân sau de col uterin. Marea majoritate a cazurilor de cancer de col uterin se întâmplă datorită intervenţiilor cu elemente chimice sau mecanice pentru refuzarea sarcinilor sau pentru înlă­tu­rarea lor. Din momentul în care femeia rămâne însărcinată, se activează şi viitoarea bucătărie a copilului şi în sâni se produc substanţe care vor deveni ulterior lapte matern cu care pruncul se va hrăni la naştere. Dacă sarcina se întrerupe, acele substanţe care n-au apucat să devină lapte matern, o parte se elimină, iar o parte rămân în sân şi adeseori generează cancerul de sân de care se tem atâtea şi atâtea femei.
Este greu „să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (F.A. 9, 5) adică să renunţi radical la toate aceste ispite şi tentaţii trecătoare, însă nu există frumuseţe şi viaţă adevărate decât întru Hristos.

Am întâlnit mai multe cazuri în care veneau la mine femei să ceară sfat şi stăruiau să mă rog pentru soţii lor să nu mai fie geloşi, să nu mai bea, să nu le mai bată. Viaţa lor devenise un chin, cu copii terorizaţi şi se aflau pe punctul de a divorţa. Ar fi dat oricât să reapară în familia lor pacea liniştea şi dragostea. Unele căutau să se îmbrace şi mai cochet în nădejdea de a-şi recâştiga soţul. Total greşit. El crede că se îmbracă astfel din pri­cina celui pentru care este gelos.
Dacă femeia s-ar îmbrăca aşa cum cere Hristos şi s-ar duce regulat la biserică să se întâlnească cu El şi să-i spună Lui necazul pe care-l are, soţul însuşi ar vedea că femeia se îmbracă creştineşte doar pentru Hristos şi pentru soţ. Pe Hristos niciun bărbat nu poate fi gelos.
Astfel „unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi” (Evrei 11, 35). Prin forţa credinţei şi a rugăciunii şi-au luat pe soţii lor înviaţi, din păcat desigur, dar nu prin îmbră­căminte indecentă prin care mai degrabă au pus paie pe foc. „Voi femeilor supuneţi-vă bărbaţilor voştri aşa încât, chiar dacă sunt unii care nu se pleacă cuvântului, să fie câştigaţi fără propovăduire prin purtarea femeilor lor, văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială” (I Petru 3, 1-2).
Gelozia se naşte, justificat sau nu, din neîncredere. Neîncrederea şi implicit gelozia se lecuiesc în timp şi cu probe, cu dovezi. Nu daţi prin nimic ocazie soţilor voştri să fie neîncrezători, bănuitori sau geloşi. În toate, inclusiv prin îmbrăcă­minte, purtaţi-vă creştineşte şi buna înţelegere, dragostea şi pacea va sălăşlui în casele şi familiile voastre. ,,În femeia virtuoasă se încrede inima soţului ei” (Pilde 31, 10-11).
Am văzut credincioase care îşi acopereau capul dar nu cu basma, ci cu ceva care semăna mai mult cu un şerveţel. Nu este creştineşte. Inima le este încă supusă coche­tăriei şi „şerveţelul” este pus pe cap de formă şi nu cu scopul de a se acoperi efectiv.

Ne-am propus să ne referim pe scurt la câteva aspecte cu privire la comportamentul femeii mame, femeii soţii şi femeii domnişoare.
Este cunoscută puterea exemplului pe care o mamă îl poate exercita asupra fiicelor ei. Multe mame se plâng de faptul că fiii lor sunt neascultători, nu se roagă, nu merg la biserică şi cresc fără nicio sensibilitate cu privire la morala creştină şi la lucrurile lui Dumnezeu, iar explicaţia nu este greu de dat în cele mai multe cazuri. Mântuitorul Iisus Hristos, ca să-şi arate unitatea de voinţă şi de lucrare cu Tatăl zice: „Fiul de la Sine nu poate să facă nimic de nu va vedea pe Tatăl făcând, căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai” (Ioan 5, 19). Absolut la fel se întâmplă şi în educaţie. Pute­rea exemplului e covârşitoare.
Iubită mamă, roagă-te împreună cu el, du-te la biserică împreună cu el şi asta de la cea mai fragedă vârstă. Şi va fi cu atât mai uşor cu cât vei face-o mai devreme şi cu atât mai greu cu cât vei face-o mai târziu. Dar oricând, este mai bine decât niciodată. Degeaba îi vei spune să se roage, să meargă la biserică, el îţi va răspunde:
- Dar dumneata de ce nu le faci? Sau chiar dacă nu-ţi va zice, cu si­guranţă va gândi şi dacă te va asculta, se va ruga sau se va duce la biserică cu mai puţină convingere. Priviţi la Sfintele femei şi la felul lor de vieţuire cum s-au făcut ele pildă de urmat. „Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul.
Într-însa se încrede inima soţului ei iar câştigul nu-i va lipsi nicio­dată. Ea îi face bine şi nu rău în tot timpul vieţii sale… lucrează voios cu mâna sa. Ea se scoală dis de dimineaţă şi împarte hrană în casa ei… sfeşnicul ei nu se stinge nici noaptea… ea întinde mâna spre cel sărman şi braţul ei spre cel necăjit. N-are teamă pentru cei ai casei sale în vreme de iarnă, căci toţi din casă sunt îmbrăcaţi. Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii când stă la sfat cu bătrânii ţării. Tărie şi farmec este haina ei şi ea râde zilei de mâine. Gura şi-o deschide cu înţelepciune şi sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei. Ea veghează la propă­şirea casei sale şi pâine fără să lucreze ea nu mănâncă. Feciorii săi vin şi o fericesc, iar soţul ei o laudă. Multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut pe toate! Femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată. Să se bucure de rodul mâinilor sale şi la porţile cetăţii hărnicia sa să fie dată ca pildă” (Pilde 31, 10 şi următoarele).
Femeia soţie nu trebuie să uite că este un singur trup cu bărbatul şi îi este datoare cu supunere. „… bărbatul este cap femeii precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Şi precum Biserica se su­pune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor întru totul” (Efeseni 5, 23-24). Atunci când apostolul Pavel zice că „femeia care se roagă sau proroceşte cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul” (I Cor 11, 5) vrea să spună că îşi necinsteşte soţul care este cap femeii „precum şi Hristos este cap Bisericii”. Tot spre cinstea bărba­tului şi spre buna rânduială „femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi legea. Iar dacă voiesc să întrebe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în bise­rică” (I Cor.14, 34-35). De asemenea, „femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi apoi Eva şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia amăgită fiind s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui cu înţelep­ciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tim.2, 11-15).
Ni s-ar putea reproşa că ne ocu­păm doar de comportamentul femeii şi nesocotim pe cel al bărbatului. Dar iată, doar pe scurt, pentru că nu este tema cărţii, ce se cere unui adevărat soţ. „Bărba­ţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Bise­rica şi s-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Hristos a primit să moară pentru Biserica Sa încât, iată, iubiţi bărbaţi, care trebuie să fie măsura dragostei voastre faţă de soţii. „Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte, căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte precum şi Hristos Bi­serica” (Efeseni 5, 28-29). Dacă deopotrivă bărbatul şi femeia ar respecta preceptele Sfintei Scripturi, cu adevărat familia lor ar fi plină de armonie, dragoste şi sfinţenie.

Cât priveşte domnişoarele, trebuie să ştie un lucru fundamental. Garanţia fericirii în căsătorie este, pe lângă iubire, fecioria şi curăţia. Nu există zestre mai de preţ pentru o mireasă decât fecioria. Numai atunci să se îmbrace în alb şi să-şi pună voal. Tot felul de mode împrumutate dintr-o societate secularizată şi compromisuri până şi din partea unor oameni ai Bisericii, nu numai a părinţilor a făcut ca multe tinere să nu-şi păzească fecioria până la Sfânta Taină a Cununiei. Voalul şi rochia albă de mireasă adesea au devenit simple obiecte de recuzită. Dacă n-ai curajul să renunţi la voal şi rochia albă, atunci păstrează-te fecioară până te întorci de la altar.
Din „moda” nepăstrării fecioriei până la cununie s-a născut „mo­da” anticoncepţiei, concubinajului, „moda” avorturilor sau cea a divorţurilor săvârşite cu atâta uşurătate care împreună repre­zintă adevărate crime ce sapă la temelia familiei, Bisericii, neamului şi societăţii. Se pierde carac­terul de taină şi de sfinţenie al căsătoriei, devine „contract social” care, asemenea oricărui tip de contract, se poate rezilia sau denunţa unilateral (desfacerea prin voia uneia dintre părţi). Este dureros şi fără voia lui Dumnezeu.
Cu intenţii diavoleşti, în mediile de informare, noţiunea de familie (soţ-soţie) este înlocuită cu cea de cuplu, deschizând poarta concubinajului, desfrâului şi legăturilor conjugale în afara Sfintei Taine a Cununiei, compromiţând caracterul sacru şi de taină al căsă­toriei. Astăzi lucrurile au mers din aproape în aproape, puţin câte puţin, până acolo încât riscă să fie ruşinos ca o fată să-şi păstreze fecioria, adevărata relaţie priete­nească să nu aibă loc dacă se exclude relaţia conjugală între cei doi tineri şi care ar trebui să existe doar după căsătorie. Şi aici binele a început să se cheme rău şi răul bine, dar în atotputernicia Sa, „pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4). Fecioria asigură încredere, fără de care pot apărea îndoiala, bănuiala, gelozia, reproşurile, certurile, scandalurile, vorbe grele, bătăi, ură şi în cele din urmă despărţire. Toate relele se pot vindeca dacă oamenii îşi centrează viaţa pe Hristos şi pe Biserică, dacă se spo­vedesc des şi bine, sincer şi complet.
Fără femei cu adevărat creştine, dacă societatea nu se năruieşte, are mult de suferit. Incontestabil, cu cât morala este mai sănătoasă, cu atât societatea este mai puter­nică, iar „motorul” moralei în orice societate este femeia.

Nădăjduim, cu ajutorul Bunului Dumnezeu ca, măcar în parte, să fi fost folositori celor care doresc să se facă plăcute lui Dumnezeu şi stâlpi familiilor şi neamului. Ar fi cu atât mai bine, cu cât acei care citesc aceste îndemnuri şi poveţe, le-ar face cunoscute şi altora şi
i-ar îndemna să le păzească.
Spre aceasta să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute. Amin!


În loc de încheiere

 

Încă de pe vremea când această cărticică se afla în lucru, am făcut-o cunoscută mai multor femei şi trebuie să spun că mi-au fost făcute anumite obiecţii. Mă aşteptam, după cum ştiu foarte bine, că multe nu vor împlini ce am scris, oricât de bine aş fi argumentat ideile. Dar asta rămâne la libera alegere a fiecăruia.
Multora li se va părea că sunt prea radical. Eu înţeleg aceasta, tocmai pentru că lucrurile au mers atât de departe, încât pare anormal ce este normal şi pare normal ce este anormal. Însă v-o spun, iubite mame, doamne şi domnişoare, primesc orice obiecţie, cu condiţia să fie argumentată cu citate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfinţii Părinţi fiindcă aici avem descoperirea dumnezeiască făcută de Dumnezeu oamenilor şi stator­nicită în canoane la sinoadele ecu­menice.

Rugăciunea soţilor unul pentru altul
    
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dulcele nostru Mântuitor, Cel ce ne-ai învăţat pe noi să ne rugăm întotdeauna unul pentru altul, că aşa împlinind Legea Sfântă ne vom învrednici de mila Ta, caută cu îndurare spre căsnicia noastră şi păzeşte de orice căderi primejdioase, de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi pe soţul meu (soţia mea) pe care mi l-ai dăruit (mi-ai dăruit-o) a petrece cu bună înţelegere împreună până la sfârşit. Dăruieşte-i sănătate, pute­re şi deplină înţelepciune luminată de sus, ca să-şi poată îndeplini toate îndatoririle sale, în toate zilele acestei vieţi, după voia şi poruncile Tale. Apără-l(o) şi-l(o) păzeşte pe el(ea) de ispitele, pe care n-ar fi în stare să le poarte şi să le învingă. Întăreşte-l(o) în dreapta credinţă, în nădejde puternică şi în dragoste desăvârşită, ca să lucrăm împreună faptele bune şi să ne întocmim toată viaţa noastră după dumne­zeieştile Tale aşezăminte şi porunci. Doamne mult milostive, auzi-ne pe noi care cu umilinţă ne rugăm Ţie şi trimite dumnezeiasca Ta binecuvântare în fiinţa, în căsnicia noastră şi-n toate lucrurile noastre bune, că al Tău este a ne auzi şi milui pe noi Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.