• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 21 Septembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 22 Ianuarie , 2021

Despre SOCRI, GINERI și NURORI (I)

Cine nu cunoaște frecventele „conflicte” dintre socri, gineri și nurori? Și, chiar dacă acestea constituie adesea subiecte pentru glume și umor, neîndepărtate din familiile unde se petrec, sunt de cele mai multe ori greu de suportat. În cele ce urmează, dorim să venim în ajutorul celor care suferă de pe urma acestor „conflicte” și vom face tot efortul de a fi absolut imparțiali. Vom aborda problema din perspectivă creștină, convinși fiind că o soluție mai bună decât cea a lui Hristos nimeni nu poate să dea.

 

 

Este adevărat că feno­menul privește o realitate în curs de dis­pa­riție, coabitarea mai multor generații fiind specifică, în zilele noastre, mai mult în mediul rural, iar pe de altă parte tinerii au de cele mai multe ori locuri de muncă și salarii proprii, conferindu-le astfel independență față de vârstnici.
În calitatea pe care o am, de preot și duhovnic, mulți socri, gineri și nurori mi s-au plâns de variate și felurite stări conflictuale pe care le au și din care nu găsesc ieșire.
Mai mult, starea în care au ajuns a devenit insuportabilă, a devenit un fel de cerc vicios, în sensul că o parte, cu cât este mai nemulțu­mită cu starea sa, cu atât mai de nesuportat a devenit pentru partea „adversă”.
După părerea mea, conflictele acestea se nasc, în primul rând, din greșita înțelegere a ceea ce este libertatea și proprietatea. Mai sunt și alte cauze. Păcate precum mândria, lipsa de comunicare, egoismul, părerea de sine (con­vingerea că el - cel în cauză - este mai sfânt, mai drept, mai bun, mai învățat, etc. decât toți ceilalți), educația nesănătoasă și altele. Omul cu părere de sine se crede mai presus decât toți. El nu are nevoie să învețe, ci alții să învețe de la el. El nu greșește, numai alții greșesc. Și, atunci când greșelile sale sunt evidente, ale sale, crede el, sunt totuși foarte mici și vina nu este a lui. Omul cu părere de sine îi privește pe ceilalți de sus și-i consideră inferiori. El nu trebuie să asculte de nimeni, ci numai alții să asculte de el. Omul cu părere de sine muncește mai mult decât ceilalți. El este cel mai obosit, cel mai bolnav și multe altele de felul acesta.

Conflict mai poate apărea și atunci când socrii îmbătrânesc și nu mai pot munci ca în tinerețe, iar postul de comandă nu sunt dispuși să-l cedeze celor mai tineri, chiar dacă aceștia muncesc mai mult și, mai ales, că unul din cei tineri nu este fiul lor. Este normal ca tinerii să muncească mai mult. Sunt mai în putere, dar atunci fiecare activitate, fiecare realizare sau insucces trebuie raportate la cel care se află la comandă, dar care nu este în miezul problemei și, de cele mai multe ori, nu le cunoaște atât de bine ca acela care… „merge și vine”.

Dumnezeu, prin creație, l-a făcut pe om liber, altfel n-ar mai fi om. Dumnezeu atât de mult îl respectă și îl cinstește pe om, încât îl lasă suveran asupra deciziei. El, omul, să hotărască ce și cum să facă. Pentru aceasta, l-a înzestrat și cu rațiune, cu minte, ca să poată judeca ce este bine și ce nu și să poată alege între bine și rău. Numai așa va primi la judecată plata, dacă a ales binele sau va primi pedeapsă dacă a ales răul. Omul care nu este liber nu are vină atunci când săvârșește răul și nici nu poate primi plată dacă binele l-a făcut obligat. Pe bună dreptate, zice Octavian Paler, că, unde nu-i libertate, nu-i nici virtute, nici păcat.

Iisus Hristos zice tânărului bogat: „…dacă vrei să intri în Viață, păzește poruncile” (Matei 19,17), iar în alt loc: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Sunt foarte multe locurile din Sfânta Scriptură în care ni se arată cum Dumnezeu respectă și nu îngrădește voia liberă a omului. Dacă voiește. De ce am îngrădi noi, oamenii, libertatea unui se­men, de vreme ce n-o face Dumnezeu? Este mare păcat să constrângi pe cineva într-un fel sau altul.
Ne mai mirăm atunci că ni se răspunde cu reacții adverse? Așa se explică faptul că au reacții ne­gative cei care n-au sentimentul libertății și, prin urmare, nu se simt independenți.

Părintele Steinhardt spune că li­bertatea este cel mai mare dar pe care omul îl are de la Dumnezeu, cu nimic mai prejos decât darul vieții, înțelegând că, într-adevăr, fără libertate viața nu este viață. Ginerele și nora, mai ales atunci când locuiesc cu socri, nu au întotdeauna sentimentul libertății și nici al proprietății și vom vedea în ce condiții nu se simt liberi, iar efectele negative nu întârzie să apară.

Unii socri nu pot accepta ideea de a nu fi suverani, stăpâni la ei în casă, ceea ce pare firesc să fie așa, dar ei greșesc în momentul în care nu-l consideră pe ginere sau pe noră din momentul cununiei ca pe propriul lor fiu.
Alți socri cred că nu trebuie să dea socoteală nimănui de ceea ce fac și că numai lor li se rezervă dreptul de a porunci, de a „comanda”, iar „supușii” să execute ordinele fără crâcnire și să nu întrebe cu cât s-a vândut ce s-a vândut, să nu întrebe ce se face sau ce se va face cu banii. Lucrul acesta lezează libertatea ginerilor și nurorilor.

Când se căsătoresc, tinerii au idea­luri, își propun țeluri care nu întotdeauna coincid cu cele ale so­crilor. Doresc să facă ceva în viața comună pe care le-a rânduit-o Dumnezeu și, atunci când socri se amestecă fără înțelepciune și peste voia lor, se simt ne­mulțumiți.
Este și motivul pentru care Sfânta Scriptură zice în atâtea locuri: „Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”(Facere 2,24; Matei 19,5; Efeseni 5,31) „…și pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă” (Matei 19,6)
Tânărul este un trup cu tânăra, nu cu socrii, de aceea trebuie să res­pecte aspirațiile și idealurile noii familii întemeiate, libertatea și independența ei.
De ce ginerele și nora să nu aibă drept la decizie? Pentru că nu sunt pe vatră? Atunci să nu te deranjeze că sunt veșnic nemulțumiți.
Cred că nu este nicio greșeală ca părinții și socrii să vină cu un sfat. Este chiar recomandat, fiind mai trecuți prin viață, dar decizia ră­mâne a celui care urmează să facă.
Cum spuneam, omul, prin creaţie, este făcut liber şi nu poate accepta statut de slugă. Statutul slugii presupune contract, în care se stipulează clauze cu privire la drepturi și îndatoriri. Sluga este liberă, pentru că, atunci când stăpânul nu respectă clauzele din contract, fie cu privire la plată, fie la statut sau altceva, el poate desface, poate rezilia acest contract și își caută un stăpân mai bun, mai avantajos.
Ginerele și nora nu pot desface „contractul” așa ușor. Neavând întotdeauna condiții materiale, nu se pot despărți de socri decât dacă ar divorța, ceea ce nu este de acceptat, de vreme ce tratăm pro­blema din perspectivă creștină. Tratată din altă perspectivă, pro­blema ne interesează mai puțin.
Ginerele și nora nici nu „pot” desface „contractul” și nici nu au clauze de plată, de stăpâni sau de liberi și atunci este normal să nu se mai simtă liberi, să nu se mai simtă proprietari pe nimic și ieșirea din starea de frustrări, din starea de nemulțumiri să pară imposibilă. Cine nu o acceptă, fie divorțează, ceea nu este de dorit, fie se manifestă violent sau ne­mulțumiți în fel de fel de moduri, fie caută independență.
Într-un studiu despre fericire, am întâlnit cam douăzeci de condiții pe care trebuie să le întrunească omul care dorește să fie fericit, între care la loc de frunte să­nă­tatea, căsătoria întemeiată pe iubire reciprocă, libertatea cum spuneam și multe altele. Pe locul trei era citat sentimentul pro­prietății. Acest sentiment ginerii și nurorile nu îl au în familiile în care socrii se socotesc „stăpâni” ab­soluți și nu-s tratați ca propriii fii.
Auzi socri vorbind adesea despre orice la persoana întâi singular: „al meu”, „casa mea”, „banii mei”, „mi-am făcut”, „mi-am semănat” etc, deși participarea a fost sau a putut să fie a tuturor din familie și atunci cel care nu poate zice „al meu” nu se simte bine. Se naște în el sentiment de respingere, de frustrare. În familie, trebuie să existe întotdeauna „al nostru”, cu excepția obiectelor personale ca: pastă de dinți, șosete sau lenjerie intimă etc.

Îmi aduc aminte cum, pe vremea copilăriei, o oaie a născut un miel pestriț, foarte frumos și am grăbit să zic la un moment dat că este…„al meu”, fapt pentru care m-am ales din partea mamei cu o dojană aspră, atrăgându-mi-se atenția că animalul despre care se zice „al meu” moare și trăiește doar cel despre care se zice „al nostru”: casa noastră, turma noastră, ma­șina noastră, etc.
Însuși Dumnezeu, când l-a creat pe om, a zis: „SĂ FACEM om după chipul și asemănarea NOASTRĂ” (Facere 1,26). Folosindu-se la plural, atât verbul „să facem”, cât și pronumele „noastră”, arată că, la opera de creare a lumii prin Tatăl, de mântuire prin Fiul și de sfințire prin Duhul Sfânt, au participat împreună și egal toate trei persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. „Meul”, egoismul, este de la diavol, iar de la Dumnezeu este „nostru”, care exprimă relația de comuniune, iubire și armonie între persoanele Sfintei Treimi și între oamenii lui Dumnezeu. Unde este numai „meu” nu există iubire pentru că „celălalt” este desconsiderat, disprețuit,
inferior și trecut în plan secund și, în acest caz, familia nu mai este familie.
Persoanele Sfintei Treimi se află într-o desăvârșită armonie, într-o desăvârșită comuniune de iubire, într-o perfectă unitate de voință. Familia pe pământ este și trebuie să fie chipul Sfintei Treimi. Tata, mama și copiii sunt cele trei elemente fără de care familia n-ar mai fi familie, exceptând, desigur, cazurile în care Dumnezeu n-a rânduit copii. Or, relațiile dintre persoanele familiei trebuie să fie după chipul relațiilor dintre persoanele Sfintei Treimi: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ” (Matei 6,10).
Tatăl cel ceresc nu-L minte pe fiul său, pe Duhul Sfânt și nici nu-I nedreptățește într-un fel, ci „Tatăl iubește pe Fiul…”(Ioan 5,20), iar Fiul s-a făcut față de Tatăl „ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8).
Fiii sunt datori părinților și socrilor cu ascultare, după cum Hristos a ascultat de Tatăl cel ceresc, dar și părinții și socrii sunt datori față de fii cu iubirea cu care Tatăl cel ceresc L-a iubit pe Fiul Său.
Această ascultare nu este posibilă numai acolo unde există DRA­GOSTE și ADEVĂR. Acolo unde un membru al familiei ascunde ceva, se naște neîncrederea și bănuiala, apar reproșurile și certurile, iar dacă lucrul acesta se repetă constant, apare ura și vio­lența. Lucrurile se agravează și repararea relațiilor devine din ce în ce mai grea. Și în acest caz este mai ușor să previi decât să vindeci. Niciodată însă nu este prea târziu. Trebuie ca ambele părți să aibă forța de a-și recunoaște greșelile, a-și cere reciproc iertare și a nu mai repeta greșelile din pricina cărora s-a ajuns la conflict.
Dacă nu se procedează așa, starea conflictuală devine cronică și se­pararea tinerilor de „bătrâni” este inevitabilă. Când există dragoste și adevăr, munca este mai ușoară acolo unde sunt două, trei sau mai multe generații în familie, dar dacă dragostea și adevărul nu există, conviețuirea nu poate avea loc. Dacă nu are loc separarea, nefericirea se permanentizează și conflictele se agravează.
Foarte greu este și atunci când ambele părți sunt de bună intenție, iar conflictele pot apărea din cauza deosebirilor de păreri. Tot consilierea poate rezolva divergențele și câștig de cauză să aibă ideea cel mai bine argumentată. Nu trebuie ca, din mândrie, o parte să nu se lase convinsă de către cealaltă numai pentru că este cine este.

Un lucru fundamental este ca în toate ipostazele să avem o atitudine pozitivă. Niciodată să nu ridicăm tonul. Dacă cel puțin una din părți va avea o atitudine calmă și blândă, cealaltă se va tempera de la sine. În momentul în care am ridicat vocea, cealaltă parte se va irita. Trebuie făcut tot efortul de a se aplana stările conflictuale, înainte să se adâncească prăpastia între părți. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Comunicarea și dialogul între părți nu trebuie să lipsească niciodată.

S-ar putea crede că sunt de partea ginerilor și a nurorilor. Nu. Sunt de partea lui Hristos și a tuturor și de aceea cred că ginerii și nurorile sunt datori față de socri cu ascultare, dar nu oricum.
Dacă socrii s-ar purta ca părinții, (nici părinții nu se poartă întotdeauna cum ar trebui, dar asta e altă problemă), atunci ginerii și nurorile s-ar purta ca fiii (nici fiii nu se poartă toți întotdeauna cum s-ar cuveni - de gineri și nurori nici nu mai vorbim). Trebuie să ne asumăm calitatea de părinte (socru) sau fiu (ginere), inclusiv în modul de adresare.
În familie, cum am mai spus, trebuie să existe adevăr și dragoste. Atunci nu se vor auzi din partea socrilor: eu sunt „de pe vatră”, nu se va auzi: „al meu”, ci „al nostru”. În familie, repet, consultația trebuie să fie reciprocă. Socrii să nu facă nimic fără știrea și consultarea ginerilor și nurorilor și nici ginerii sau nurorile fără știrea și consultarea socrilor.
De multe ori, nu se respectă acest principiu nici dintr-o parte și conflictele nu întârzie să apară. În momentul în care unul ascunde sau fură, celălalt devine bănuitor și neîncrezător. Cum să ai încredere în omul care ascunde sau fură? Iată de ce este absolut necesar ca în familie să domnească principiul adevărului  din ambele părți. Nimic nu se poate face pozitiv fără adevăr și dragoste. Dragostea aduce adevăr și adevărul dragoste. Nu aș putea spune că e mai mare unul decât altul.

Noi, preoții, predicăm și spunem adeseori învățături de folos des­prinse din porunca a cincea: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Ieșire 20,12). Sfântul apostol Pavel spune că „acesta este cea dintâi poruncă ur­mată de făgăduință” (Efeseni 6,2), însă este bine să nu uităm că ace­lași apostol Pavel în aceeași episto­lă către Efeseni, capitolul 6, ver­se­tul 4 spune: „Și voi, părin­ților, nu-i întărâtați pe copiii voștri spre mânie; dimpotrivă, creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului”.
Când părinții îi întărâtă la mânie pe copii? Eu îi socotesc copii(fii) din momentul cununiei și pe gineri și pe nurori.
Părinții îi întărâtă la mânie pe copii (gineri, nurori), atunci când îi smin­tesc mințindu-i, nerespectân­du-i, nedreptățindu-i, disprețuindu-i, etc.
Ce poate zice un ginere sau o noră, un fiu sau o fiică despre părinții săi, atunci când vând din produsele familiei fără să spună celorlalți membri sau atunci când ascund o parte din banii rezultați? Cum poți, iubite părinte, pretinde ceva bun de la fiul tău dacă te comporți așa? Fără de nicio îndoială că este valabilă și reciproca. Tu, ginere și noră, cum poți pretinde din partea socrilor atitudine pozitivă dacă îi furi sau îi minți?

Vrând să-și arate unitate de voință cu Tatăl, Iisus Hristos spune: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu-L va vedea pe Tatăl făcând; căci pe cele ce le face El, pe acestea și Fiul asemenea le face”(Ioan 5,19). Transferând ideea în educație, lucrurile se petrec la fel. Puterea exemplului este covârșitoare. Fiul va face întotdeauna ce va vedea că fac părinții și nu ceea ce i se va spune. De aceea se va spune adesea:„Copiii sunt oglinda părinților”, iar pe de altă parte se zice: „Copilul este tată la omul mare”, adică, omul se dezvoltă cum a fost educat în cei șapte ani care sunt absolut deter­minanți în viața și comportamentul său. Din copil se face om mare și omul mare este și devine cum a fost educat de mic.

 

 *

Dragii mei, observați cât de înțelept a făcut Dumnezeu lumea și din acest punct de vedere. Copiii mici nu pot trăi fără purtarea de grijă a părinților. Copiii datorează totul părinților: viață, naștere  (femeia când naște trece prin gura morții), creștere, protecție, edu­cație etc. Tocmai de aceea copiii sunt datori părinților cu ascultare, recunoștință și cu dragoste, însă tot așa trebuie să observăm că, la bătrânețe, părinții au absolută nevoie de ajutorul copiilor.

Dumnezeu a făcut lumea înadins să nu putem trăi unii fără alții. De ce? Ca să ne ajutăm, ca să ne iubim și ca să ne rugăm unii pentru alții. Eu, ca părinte, nu pot avea pretenția ca fiul meu (ginerele sau nora) să poarte grijă de mine la bătrânețe, decât așa cum am purtat eu de el în copilărie, în tinerețe și în tot timpul cât am calitatea de părinte al fiului meu. Cum mă va întoarce în pat la boală și la neputință fiul meu, fiica mea, ginerele meu, nora mea, dacă în timpul vieții eu l-am mințit, l-am furat, l-am disprețuit și mi-am bătut joc de el? Eu cred că am dreptul să fiu iubit numai pentru că sunt „de pe vatră”, numai pentru că sunt părinte, chiar dacă eu
nu-mi îndeplinesc datoriile de părinte? Nu am dreptul să pretind ce n-am dat. „Nu vă amăgiți; Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va și secera” (Galateni, 6,7). Și aici este valabilă reciproca. Fiul, fiica, ginerele sau nora să nu se aștepte la alt tratament decât la acela pe care l-a dat. Și eu am fost tânăr și voi îmbătrâni și tu ești tânăr și vei ajunge bătrân. Nu trebuie decât să aștepți să-ți aduci aminte.
Am auzit că, în unele țări, există școli de…părinți. Nu ne miră să auzim vorbindu-se de școli, de șoferi, ingineri, profesori, etc. Dar, iată, se pune și această problemă a școlilor de părinți, pe care personal o văd pozitivă. Nu știu, însă, în ce măsură cei care pun problema acestui fel de școală o pun din perspectivă creștină sau câți ar fi dispuși s-o urmeze. Pe de altă parte, poate ar refuza s-o urmeze tocmai cei care ar avea mai mare nevoie.
Tot așa cred că ar fi foarte bine să existe școli, cursuri de soț, de soție, de tată, de mamă pentru tinerii care vor să se căsătorească.
Eu înțeleg că într-o familie totul trebuie să fie în comun: munca, veniturile, inițiativele, idealurile, realizările și succesele etc. Și în comun neajunsurile, riscurile, insuccesele, responsabilitățile și toate celelalte.
Am cunoscut oameni care n-au știut niciodată să privească la ceilalți membri ai familiei că ar munci mai puțin decât ei. Au avut încredere că muncesc cât pot și ei au muncit cât au putut. Venitul
l-au folosit în comun, după nevoi. Asta pentru că n-a existat furt, minciună sau lucruri ascunse. Atunci ginerii și nurorile „ascultă” de socri, au încredere în ei, se simt ca și în casa propriilor părinți și familia este un leagăn al dragostei, al fericirii și al raiului pe pământ.
Dacă ginerele sau nora aude pe vreunul din socri spunând că n-a fost dorit în casa lor, cum se poate atunci simți? Cum vor avea reacțiile așteptate și dorite? Și, totuși, dacă există conflicte deja, se pot înlătura dacă ambele părți caută dragostea și adevărul.

Mai greu este atunci când adevărul și dragostea sunt căutate doar de o parte sau, și mai grav, de niciuna. Dacă una din părți nu are și nu vrea vădit să aibă atitudine creștină, cred că nu este niciun păcat a căuta totuși independența, decât să trăiască oamenii în păcat și nefericire, decât să se pună în pericol mântuirea sau unitatea vreuneia din familii.
Nu ne-am referit de pildă la cazu­rile în care vreunul din membrii familiei este biruit de vreun viciu: alcoolism, lene, desfrâu, gelozie, droguri, jocuri de noroc, etc. Grele cruci și pietre de încercare! Întotdeauna îl vom chema pe Dumnezeu în ajutor. Crucile suntem datori să le purtăm cu demnitate și să facem tot ce este omenește posibil de a recupera  pe cei căzuți.

Am întâlnit destule cazuri când ginerii sau nurorile transmiteau ceva socrilor prin intermediul fiilor socrilor, iar socrii îndărăt prin fii la gineri sau la nurori. Nu îndrăzneau niciunul să se adreseze personal și direct. Este necesar a avea curajul și de o parte și de alta a comunica liber și deschis, degajat și cu ton pozitiv. În cazul acesta este, cred, datoria socrilor a interveni primii cu înțelepciune și cu tact în a deschide dialog.
Dragi cititori, o familie creștină, în fiecare duminică și sărbătoare, participă la Sfânta Liturghie cu toți membrii comunității, parohiei din care face parte. Toate activitățile și le programează în așa fel încât să poată face acest lucru. Pe cât este cu putință, să ia masa împreună în fiecare zi și numai după ce bărbatul cel mai în vârstă rostește rugăciunea cuvenită. La masă să se aștepte unii pe alții. Dacă nu este bărbat, rugăciunea să o rostească și femeie. Pe cât este cu putință, dimineața, dar mai ales seara, toți membrii familiei să-și spună rugă­ciunile împreună. În casele creș­ti­nilor, trebuie să se afle un colț de rugăciune anume amenajat cu icoane, candelă, sfeșnic cu lumâ­nare și câțuie pentru ars tămâie.
De comun acord, toți să-și impună să postească regulat toate posturile Bisericii, să se mărturisească toți sincer și complet, des și bine. Vedeți? Dacă toate aceste lucruri se vor face împreună, așa cum de altfel vrea Dumnezeu, se întărește comuniunea familiei și fericirea, pacea și buna înțelegere în casa lor se permanentizează. Familia de­vine biserica mică în care coboară harul lui Dumnezeu.
Se pare că varietatea situațiilor este atât de mare cât este de mare numărul familiilor în care socrii locuiesc împreună cu ginerii și cu nurorile. Nu vrem să fim supă­rători dacă vom zice că reguli absolute poate da numai bunul Dumnezeu, însă prin cele spuse până aici, sperăm să fi acoperit o arie cât mai mare de cuprindere.
Poate se cuvine spus și aceasta că, dacă de la început, familiile se întemeiază pe legile lui Dumnezeu și se trăiește după legile Lui, șansele de succes sunt asigurate.
Fie că ne place, fie că nu ne place, toată viața este, să zicem așa, legată și condiționată de… conjuncția DACĂ. Ce vreau să spun prin aceasta? Mântuitorul zice către Sfinții Apostoli și către noi toți în marea cuvântare de despărțire:„Voi sunteți prietenii Mei, DACĂ faceți ce vă poruncesc” (Ioan 15,14). Prin urmare, cum putem să fim prieteni cu Iisus Hristos DACĂ nu facem ce zice El? Putem să nu fim prietenii Lui? Da, numai că nu ne putem mântui, spun iarăși, DACĂ nu facem ce ne poruncește El.
Mai dau un exemplu doar, deși Sfânta Scriptură este plină de astfel de exemple. După ce Moise ieșise din Egipt cu poporul lui Israel și rătăcise prin pustia Sinai vreme de patruzeci de an, înainte să ajungă în pământul făgăduinței, a vorbit poporului vreme de unsprezece zile Legea Domnului: „Și… DACĂ… veți auzi toate poruncile acestea pe care vă po­runcesc eu astăzi să le pliniți: să-L iubiți pe Domnul, Dumnezeul vostru, să umblați în toate căile Lui și să vă lipiți de El, atunci Domnul va alunga toate popoarele acestea de la fața voastră și veți stăpâni popoare mai mari și mai puternice decât voi” (Deuteronom 11,12-23). „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare și blestem: Binecuvântare, DACĂ veți asculta de poruncile Domnului…, bles­tem, DACĂ nu veți asculta de poruncile Domnului…” (Deute­ronom 11,26-28).
La fel putem zice și în cazul subiectului asupra căruia ne referim. DACĂ cei în cauză vor ținea seamă de… legile lui Dumnezeu, de atitudinea pozitivă pe care se cuvine creștinește s-o aibă unii față de alții, se vor putea bucura de toate avantajele ce decurg din acestea, de toate binecu­vântările lui Dumnezeu pe care și le dorește un creștin în familie, iar DACĂ nu vor ține seamă de legile și voia lui Dumnezeu nu se vor putea bucura de binecuvântările și harul Său. Vor continua să trăiască neîmpăcați, nefericiți și într-o permanentă suferință, punându-și în pericol chiar mântuirea.
Rugăciunea nu trebuie uitată și să avem totdeauna nădejdea că Dumnezeu poate și vrea să ne ajute. El știe când și cum să o facă. Noi trebuie doar să ne punem în voia Lui și să-L lăsăm să intre în rosturile noastre. Să ne ajute bunul Dumnezeu la toți! Amin.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.