De 1 Aprilie, de la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare

În aceste zile crunte, dure, dureroase, zile în care nu mai  avem timp de nimic, decât  să numărăm decesele şi îmbolnăvirile, oamenii Muzeului de Etnografie şi  Artă Populară sunt la datorie, la  Muzeu, încercând atât cât pot şi ei să  aducă un pic  de speranţă, de linişte, de zâmbet. Vă prezentăm un text  de la Muzeu, un text dedicat Zilei de 1 Aprilie, o  zi care altădată  era una  a păcălelilor,  a glumelor reuşite, o zi care acum riscă să intre în anonimat.


Îl găsim în orice comunitate care se respectă, fie că este vorba de sat, fie că este vorba de vreun orășel sau cartier în care toți se cunosc și toți își cunosc metehnele. Nu e prost deși pare; în tinerețe e naiv, curat și bun la suflet – de asta îl și alege Dumnezeu să-i dea un fluier cu care face popii să joace. Face boacăne peste boacăne până la enervare spre hazul și deliciul privitorilor dinafară dar până la urmă și spre cel al pățiților. E isteț și înțelege minciuna, ipocrizia, prostia și le demască cu istețime, e mucalit, bate șaua să priceapă iapa iar altădată dă cu stângu în dreptu dar oricum o întoarce tot bine iese. El este Păcală, un personaj atât de drag copilăriei din noi și... uneori e în noi și aproape de noi.
E plin de povești în care îl întâlnim și, credeți-ne pe cuvânt, nu sunt invenții. Sunt întâmplări reale, poate uneori un pic schimbate - că asta e farmecul poveștilor: de a fi povești - și care sunt atribuite unor oameni care devin personaje încă din timpul vieții lor. Și nu toate aceste întâmplări s-au petrecut pe când era o dată ca niciodată ci ele s-au întâmplat nu demult și se mai petrec și azi, după cum lumea o cere.

Câteva povești demne de Păcală, culese din Preluca Nouă- Maramureș, redate aici în grai mai țărănesc, că parcă așa se cer povestite:
“S-o pus oamenii pă treabă să-și facă fântână, erau tată și fiu. O tăt săpat mai multe zâle, că nu faci așe ușor o fântână, și înt-o dimineața când s-o trezât o văzut că era apă în fundu groptii! No, ei s-o pus la săpat mai cu spor numa că apă nu mai vine de nicăieri. Da pă când dimineața iară era apă în fundu groptii! Vă daț sama că oamenii noștri, bucuroși o săpat mai departe și o săpat multă vreme, doară o săpat mai multe zâle și deși dimineața găseau apă cu atâta să alegeau. Badea Grigore, el să ducea cole cătă dimineață de tăt arunca în groapă câte o videre, două (găleată) de apă...”
„Tăt badea Grigore le-o făcut de mâncare la cei de la consiliu popular. Era pă vremea comuniștilor. Nu era colectiv în Preluci da veneau de la consiliu să facă controale și să adune dările. Prelucanii veci o fo omenoși și de merei la ei îți puneau pă masă ceva de mâncare și un pahar de horincă. Și-api badea Grigore le-o făcut de mâncare și povestea asta îi pă drept că și cine o pățât o povestit-o mai apoi. Le-o făcut îngroșală pă jumări de cârnaț și i-o băgat cole după masă și-api ”ni ie și mănâncă”. Oamenii s-o pus la masă, flămânzi erau că era ce umbla pă cele dealuri... numa că nu pe puteau mesteca jumările. Câte o bucată de cârnaț era bună da altele nici cum nu le puteau mesteca... Badea Grigore le-o fo făcută îngroșală pă dopuri de plută. O băgat pân mâncare și câteva bucățăle de cârnaț...”
„Apoi Ovidiu Popii... multe o făcut și el! Zâce că badea Alesandor își tăt lăsa calu p-afară noaptea și-api calu mergea și păștea pă la alțî. Ba în trifoi, ba pân holdă, ba pân grădinile oamenilor. Era un cal sur și blânduc așe, că puteai pune mâna pă el, stăte la oricine. Și-api Ovidiu Popii l-o prins înt-o noapte, calu o stat că era blânduc și îi plăce scărtinat, și l-o dus la el și tăt, tăt l-o feștit (vopsit) în roșu de nu și-o mai cunoscut badea Alesandor calu...”

Ştefan Florian, muzeograf