Dacă spui tot, o să-ți dăm chiar şi muştar...

Cândva, undeva, într-o ţară din răsăritul noii lumi, victima se trezi întrebată de călăul ei:
- De ce eşti tu aici?
- Nu ştiu.
- Cum aşa, nu ştii?
- Aşa. Nu ştiu.
- Da’ ce? Eu te-am adus aici?
- Da’ ce? Am venit eu?
- Şi atunci cum de te afli acum, în faţa mea?
- Poate-mi spui dumneata.
- Vorbele şi faptele tale te-au adus!
Victima îşi privea mută călăul care stătea ţeapăn pe scaunul din spatele unui birou de metal.
- Eşti mut? Nu spui ce-ai făcut?
- Ce să fac?
- Ce-ai uneltit şi ce-ai pus la cale împotriva noastră.
- N-am uneltit şi nici n-am pus la cale...
- Chiar nimic, nimic?
- Nu.
- Atunci, cine dracu’ te-a adus aici?
- Întreabă-l pe el!
- Şi tu nu ştii?
- Dacă ştie dracu’, eu ce să vă mai spun?
- Tot ce-ai făcut: faptele şi vorbele tale... Aştept…
Călăul îşi pierduse răbdarea; era tânăr, cam de aceeaşi vârstă cu victima, şi se înfuriase rău. Sărind în picioare, urlă:
- Nu spui?
Victima îşi pusese lacăt la gură şi căsca ochii să vadă ce avea să-i facă duşmanul. Avea negre presimţiri. Şi călăul, luându-şi cel mai ameninţător ton, rosti ultimatumul:
- Spui sau nu?
Aceeaşi muţenie din partea victimei îl făcu să apese pe butonul de sub biroul de la care se ridicase şi-n cameră se iviră doi gealaţi. Aveau în mâini o pereche de cătuşe americane şi o rangă de aproape doi metri.
- Te întreb pentru ultima oară: ne spui sau nu?
Victima, înspăimântată de ce-i apăruse-n faţă, îşi zăgăzui şi mai tare gura.
Călăul, şi mai înfuriat, le porunci gealaţilor:
- Morişca!
Cei doi abia aşteptaseră ordinul. Se repeziră la victimă, o înşfăcară şi o puseră jos.
- Pe rangă cu el! - tună şeful.
Toaleta instrumentală fu repede făcută. Cu cătuşele puse la mâini, cu mâinile coborâte sub genunchi, cu capul aplecat şi genunchi îndoiţi, îi vârâră ranga între mâinile încătuşate şi dosul genunchilor şi o aşezară cu capetele pe două scaune: faimoasa morişcă, cu corpul victimei răsucit pe ea, ca o friptură la rotisor, era gata de pus în mişcare.
Altfel spus, trupul victimei, cu tălpile-n sus, era gata să primească loviturile căzând ca o ploaie peste ele. Lovituri date cu o rangă subţire, pentru ca tălpile să nu plesnească, făcând doar unghiile să sară de la locul lor.
Şi loviturile căzură peste tălpile victimei, până când vocea călăului răsună din nou:
- Stop!
Şi apoi, pe alt ton, obsesiva întrebare:
- Acuma spui?
Neauzind însă nici un răspuns şi nici un ţipăt din partea victimei, loviturile de rangă continuară să cadă precum cele ale unui fierar pe nicovală, ritmic - una, două, trei… - până când, din gâtlejul celui chinuit ieşi un sunet.
Urmă aceeaşi întrebare:
- Acuma spui?
iar după o altă tăcere:
-    Continuaţi!
Şi loviturile continuară până ce victima leşină. De pe ghete i se desprin­seseră pingelele, iar unghiile degetelor de la picioare se-nvineţiseră, gata să sară din loc prin rânjeala de la vârful încălţărilor.
- Şi acum ce-i mai facem? - în­trebară gealaţii.
- Salt de sus! - ordonă şeful.
Iar cei doi gealaţi, conformându-se, apucară ranga de cele două capete şi, săltând-o-n sus, o lăsară să cadă pe pardoseală, cu victimă cu tot.
Cu privirile întoarse spre şef, cei doi mai vrură să-1 întrebe ceva, dar acesta le făcu semn să plece. Astfel că dispărură înghiţiţi de o uşă metalică ce se închise fără zgomot în urma lor. Apoi, pe o altă uşă, dispăru şi călăul.
După o scurtă pauză, acesta reapăru însoţit de un superior mărunţel căruia îi arătă făptura făcută zob pe jos. Ranga nu fusese retrasă şi omul încă mai respira.
- Nu-i mort? - întrebă mărunţelul pe subalternul său.
- Nici o grijă, tovarăşe colonel! - fu răspunsul. Ăştia-s fanatici. N-aude, nu vede şi nu vorbeşte nici puşi pe frigare.
- Hm! Aşa-i mă? - întrebă colonelul, dând un picior trupului de pe jos, ca să vadă dacă mai trăieşte.
Nici un răspuns din partea aces­tuia, în afara unui geamăt retezat de o altă lovitură de picior.
- Vedeţi că-i viu, tovarăşe colonel? Ce v-am spus eu?
- Viu, viu, dar tot mut. Or, scopul nostru care-i?
- Să stoarcem tot ce se poate din el, tovarăşe colonel.
- Oare o mai avea ceva-n guşă? Sau vrea să-i băgăm ceva în ea?
- Eu nu, însă dumneavoastră aţi putea încerca…
Şi colonelul cel mic de stat şi
mare-n funcţie, apropiindu-se de victima ghemuită pe jos, îi şopti la ureche:
- Moi! Dache spui la noi tăt, tăt, tăt, dăm la tine să muncam slanena, vi­cina i daje garciţa!
Dar, ispitirea cu „slănină, şuncă şi chiar şi muştar” neavând nici un succes, tovarăşul colonel mai trase un picior victimei şi, apropiindu-i-se de cealaltă ureche, îi strigă furios pe altă limbă:
- Sluşai, pazadi nam sem sot mi­lionî liudei, a pazadi vam propasti! Gavarî esli ne hociş papati v-nei!
Prinzând glas, victima răspunse, în aceeaşi limbă, doar atât:
- Pazadi vam ciorti!
Şi uşa camerei de supliciu se închise-n urma lor cu-n trosnet care se răspândi pe toate coridoarele instituţiei tăcute...