CULTURA – DOSAR

* Incursiune in trecutul evreilor maramureseni
DIN LAGARUL SINGURATATII MERGAND SPRE ISRAEL

* “Scoartele” populare din colectia Voina
Intre podea s-opinca

* Natiune, naratiune, fictiune
Gazul, Faurarul si Rromii

* In memoria lui Francisc Nistor

* INTERVIU
Ioan Gyuri Pascu, muzician si membru al grupului ”Divertis”
”Am atins… orizontul!”

* REPORTAJ
Trecutul transportului feroviar maramuresean
Caile ferate uzate

* Barsana, comuna oierilor si mesterilor populari
Mirajul celor Sapte secole

* Incursiune in trecutul evreilor maramureseni
DIN LAGARUL SINGURATATII MERGAND SPRE ISRAEL

Holocaust in Romania? Pentru ca in Maramures a existat a doua mare comunitate de evrei din estul Europei, ramane deschisa incercarea de a gasi un raspuns la intrebarea care a starnit atatea controverse. Au existat discriminari violente la adresa evreilor maramureseni in perioada in care regiunea a fost carmuita de romani?

Cunoscuti pentru abilitatile comerciale si realizari in domenii ca medicina, literatura, stiinta, evreii sunt un popor unic pentru ca au rezistat vicisitudinilor istoriei, in absenta unui stat propriu, timp de aproape 2.000 de ani. In Europa, numarul evreilor din diaspora se diminueaza de la an la an. Unii au plecat spre alte destinatii, altii si-au gasit sfarsitul in lagarele naziste. Se spune ca nazistii au fost singurii responsabili pentru migrarea evreilor din Europa. Dar sunt, oare, singurii vinovati? Pentru ca in Maramures exista a doua comunitate de evrei din estul Europei, iar astazi au mai ramas doar cateva sute, e firesc sa ne intrebam ce s-a intamplat cu ei. Au existat discriminari violente ale evreilor maramureseni si in perioada in care judetul se afla sub administrare romaneasca. Inainte de a cerceta arhivele, ar trebui explicata succint “istoria” Maramuresului. Primul razboi mondial a gasit judetul de azi in componenta Imperiului Austro-ungar. Intre 1918-1940, judetul s-a aflat sub jurisdictie romaneasca, iar in cel de-al doilea razboi mondial a fost inglobat in Ungaria hortyista. Dupa razboi, timp de aproape un an, Maramuresul a fost administrat de Armata Rosie.

Discriminarile

Se spune ca primul evreu a aparut in satul maramuresean Saliste in anul 1859. Acesta si-a deschis o crasma in Buleni. Omul aducea tuica din Galitia. Cand da pe condica, nota: taranul cu cusma alba, cel cu cusma neagra. Taranii au prins a-si schimba caciulile intre ei si, in scurt timp, evreul a dat faliment. In timpul Revolutiei Socialiste din Octombrie 1917, casele evreilor din Saliste au fost devastate de localnici. In 20 ianuarie 1919, in comunele Sacel, Saliste, Dragomiresti, Cuhea (actuala Bogdan Voda) si Ieud, evreii au fost ridicati in miezul noptii, incarcati in carute si expulzati. Armata romana, abia debarcata in Sighet, s-a opus si totul a revenit la normal. In perioada interbelica, chiaburul Stalasu a dat arvuna, evreului Friptu’, bani pentru doua terenuri. Ca sa nu-i plateasca restul, el l-a tocmit pe Mihai Pasca sa-l lichideze. Pasca a pus trotil sub locul unde se ruga evreul in sinagoga, dar incarcatura nefiind mare, evreul a scapat cu viata. In timpul dictaturii legionare din 1940-1941, mozaicii salisteni au fost maltratati in mai multe cazuri de gardistii salisteni. S-a tras chiar cu pistolul dupa ei. In timpul Holocaustului, in mai 1944, numai din Saliste, au fost ridicati 850 de evrei din case, dusi in sinagoga din Dragomiresti (timp in care romanii salisteni le-au jefuit casele), apoi au fost ambarcati in trenuri la Viseu si internati in Auschwitz. Doar doi dintre ei s-au mai intors. Azi nu mai traieste nici unul.

Holocaustul in Maramures

Primul caz evident de antisemitism s-a petrecut in 1876, cand evreul Mendelau din Borsa a fost ucis de catre taranii localnici. Alta reactie impotriva evreilor maramureseni este mentionata de documentele anului 1918, cand preotul Artemiu Anderco din Ieud a pus toti evreii din sat in carute si i-a trimis “in plata Domnului”. La 15 aprilie 1944, evreii din Sighet au inceput sa fie ridicati din case de catre autoritatile horthiste (operatiunea continuand in forta in tot judetul, pana in 25 mai 1944). Evreii au fost internati in ghetourile din Sighet si Viseu de Sus. La Sighet, doar in ghetoul de pe strada Avram Iancu (actualmente cooperativa “Arta Maramureseana”) au fost internati 13 mii de barbati, femei, batrani si copii. Cateva zile mai tarziu, din cauza promiscuitatii in care traiau, s–au inregistrat primele cazuri de tifos exantematic. In 15 mai 1944, pornea spre Auschwitz primul tren. Locomotiva tracta vagoane de vite, in fiecare vagon fiind inghesuiti peste 70 de oameni. Fiecare garnitura de tren transporta peste 3.000 de oameni. Martorii oculari povestesc ca din pricina incarcaturii grele, trenul parcurgea doar 10 kilometri intr-o ora. Din vagoane se auzeau gemete. Groaza plutea in aer. Peste 37 de mii de evrei maramureseni au fost dusi in lagarele de la Auschwitz si Birkenau, dar si la Buchenwald, Dachau sau Maidanek. Prin toamna lui ’44, prin Sighet au fost vazute din nou trenuri cu “supraincarcatura umana”. Erau prizonierii de razboi germani, care mergeau pe drumul fara intoarcere, catre lagarele siberiene... Dupa ce Frontul II Ucrainean a eliberat Maramuresul, din cei peste cinci mii de supravietuitori evrei, in Maramures s-au intors doar 3.072. Restul au plecat spre Vest.

Vanzarea evreilor

Putinii evrei reveniti in Maramuresul adoptiv au inceput sa migreze catre tari mai sigure - Anglia, SUA sau Argentina -, precum si catre Palestina (care a devenit in 1948 statul Israel). Pe vremea cand la conducerea tarii se afla comunistul Gheorghiu Dej, aprobarile de emigrare erau lente, dar sigure. O data cu aparitia lui Nicolae Ceausescu la carma Romaniei, a fost “brevetata” vanzarea evreilor! Inceputul a fost modest. In schimbul a 2.000 de dolari, evreul primea un pasaport cu viza de iesire din lagarul comunist. Ulterior, suma a crescut pana la 12.000 de dolari, dar au fost si cazuri speciale, de exemplu ale unor chirurgi renumiti, cand statul israelian a platit si 150.000 de dolari pentru a-si scoate un om din ”paradisul” comunist. Astazi, in intreaga Romanie mai exista circa 11 mii de evrei. Cei 3.000 de mozaici din Maramures s-au imprastiat prin lumea larga ori s–au stins din viata. Cimitirul evreiesc din Sighet are cateva mii de morminte, printre care si sinistrul monument al sapunului, care contine doua lazi pline cu acest produs fabricat la Auschwitz, marcat cu Steaua lui David si inscriptia ”juddenseife” (sapun de evreu).

Evreii baimareni

Timp de peste 150 de ani, accesul evreilor in Baia Mare a fost limitat la vizite scurte, in baza unui permis special. Pe timpul noptii, evreii erau obligati sa paraseasca localitatea. Dupa 1850, evreii (care formau puternice comunitati in Seini, Copalnic Manastur, Somcuta Mare si Targu Lapus) s-au stabilit in oras, fiind cautati pentru meseriile pe care le stapaneau foarte bine. Ceva mai tarziu, in 1885, s-a construit sinagoga orasului, care functioneaza si azi. Tot atunci au aparut si primele scoli cu limba de predare ebraica, numite heider. In Baia Mare, evreii au dezvoltat afaceri prospere, crescand potentialul economic al zonei. Printre cele mai influente familii din oras a fost cea a fratilor Oscar si Artur Weiser, care au detinut fabrica de acid sulfuric de la Ferneziu, mutata la inceputul secolului XX in cadrul intreprinderii Phoenix. In paralel cu propasirea economica, a crescut si numarul evreilor: de la 700 (in 1890), la 3.600 (in 1941), ceea ce reprezenta 10-12% din populatia orasului. In 1944, in ghetourile de pe locul fostei fabrici de caramizi din zona Phoenix si de pe Valea Borcutului au fost adunati 4.500 evrei, care au fost deportati in lagarele de munca (majoritatea in Polonia). Dupa razboi, doar 800 s-au intors, cea mai mare parte migrand in Israel in perioada ‘50-’52. Acum, comunitatea evreiasca din Baia Mare numara in jur de 100 de persoane.

Personalitati

Dintre evreii care au trait in secolul XIX, cel mai renumit ramane rabinul Joseph Teitelbaum, intemeietor de dinastie rabinica, carturar de renume, initiator si parinte al curentului teologic mozaic care-i poarta numele. Mormantul sau din cimitirul sighetean este vizitat de mii de pelerini din lumea intreaga. Evreii maramureseni au avut chiar si deputati in Parlamentul Romaniei: dr. Fischer Joszef (intre anii 1928-1932) si Szmuk Mechel (comerciant de vite din Sighet - in legislaturile 1933-1937). Dintre evreii contemporani, cel mai titrat este Elie Wiesel (foto). Pe numele sau complet Eliezer Wiesel, s-a nascut la 28 septembrie 1928 in Sighetu Marmatiei. Prozator si profesor universitar, a obtinut Premiul international Medicis si Premiul Nobel pentru Pace (in anul 1986). Wiesel este si vicepresedinte al Consiliului Muzeului International al Holocaustului din Washington. Alti evrei maramureseni cunoscuti sunt: compozitorul Harry Maiorovici, scriitorii Erna Fogel si Ludovic Bruckstein, graficianul Vasile Kazar sau politicianul britanic Michael Howard, fiu de emigrant evreu din Ruscova.

Traditie

Singurele vestigii care amintesc de trecutul comunitatii sunt cimitirul (intr-o stare avansata de degradare) si sinagoga, aflata in plina renovare. Sinagoga este locul de adunare al evreilor, simbolul comunitatii. In fiecare vineri seara si sambata dimineata (de sabat) mozaicii se aduna pentru rugaciune. ”Noi nu avem rabin. Fiecare poate sa conduca serviciul religios tinut in limba ebraica sfanta. Nu avem sfinti si icoane”, a spus Ludovic Kahan, in varsta de 94 de ani, fost presedinte al comunitatii timp de 30 de ani. In fiecare zi de vineri si de sarbatoare, femeile aprind lumanari pentru binecuvantare. ”Cele mai importante sarbatori religioase sunt Pesahul (Pastele), Iom Kipur (Ziua Ispasirii), Savot (Ziua Cincizecimii), Ros Hasana (Ziua Judecatii, inceputul anului) si Sucot (Sarbatoarea Colibelor). Intrunirile pot fi tinute daca sunt prezenti minim zece barbati care au 13 ani impliniti (varsta maturitatii religioase)”, a afirmat Nachman Salic, actualul presedinte al comunitatii. Cu ocazia Pastelui, se consuma traditionala paine nedospita (matot) si in primele doua seri se citeste epopeea iesirii din robia egipteana. Desi artizanul exodului a fost Moise, numele acestuia nu se aminteste deloc, pentru a nu fi adulat.

Curiozitati

Intre evrei sunt doua mari diviziuni: askenazii (urmasii mozaicilor care au trait in Franta si Germania) si sefarzii (descendentii celor expulzati din Spania in 1492). Majoritatea celor din Maramures sunt de ritual askenaz si vorbesc doua limbi ebraice: idis (limba diasporei) si ivrit (ebraica moderna). Calendarul evreiesc este alcatuit dupa fazele Lunii si nu dupa Soare. Anul are doua inceputuri: unul religios (la 1 Tisri, in septembrie-octombrie) si altul civil (la 1 Nisan, in martie-aprilie). Fiecare luna cuprinde 29-30 de zile, iar la fiecare 7 sau 5 ani este anul bisect. Postul evreiesc tine de la apusul soarelui pana la aparitia stelelor din ziua urmatoare, timp in care nu se consuma nimic. La moartea unui parinte, fiul trebuie sa spuna o rugaciune (kadis) in fiecare zi, dimineata si seara, timp de 11 luni. In sinagoga, toti trebuie sa stie sa citeasca, pentru ca nu exista un preot care sa tina slujba. In acest scop, fiecare parinte are datoria de a-l invata pe copil sa citeasca incepand cu varsta de patru ani, iar la sase ani acesta trebuie sa citeasca fluent. Acest obicei provine din perioada deportarii poporului evreu in Babilon, cand toti au invatat sa scrie si sa citeasca, fiind in robie. ”Analfabetismul a fost abolit intre evrei in 586 i.Hr., dupa deportarea babiloniana”, a precizat Nachman Salic.

Cronologie

1728: prima data certa cand evreii sunt mentionati in conscriptia urbariala din Maramures. Erau 9 oameni (sase in partea sudica a comitatului, iar trei in cea nordica). Acestia nu aveau drept de proprietate si erau obligati la plata unei taxe de toleranta catre nobilul proprietar de teren.
1780: evreii sigheteni primesc permisiunea de a-si zidi o sinagoga. Aceasta era din lemn, ca majoritatea celorlalte lacase de cult de acest tip, si s-a distrus in timp.
1787: in Maramures sunt amintiti 1.214 evrei de sex masculin, fara a fi mentionati si femeile si copiii.
1804: scriptele vremii mentionau 2.448 barbati si 682 de femei maritate, iar peste un an, numarul total al evreilor din Maramures era de 4.976.
1828: evreii maramureseni erau constituti intr-o organizatie de casta, in frunte cu Biraie, avand concentrat in mainile lor comertul cu vite si cereale din comitat. In acelasi an, negustorii evrei protesteaza impotriva iudeilor fara ocupatie (veniti recent din Galitia si Rusia), cerand autoritatilor sa interzica acestora exercitarea negotului, sub pedeapsa expulzarii.
1830: comitatul da ordin vicarilor sa trimita circulare tuturor preotilor pentru a atrage atentia credinciosilor asupra pericolului bauturilor alcoolice, dar mai ales a tuicii fabricate de evrei.
1840: in Maramures erau 9.079 evrei. Dieta Ungariei le acorda evreilor deplina libertate.
1867: evreilor li se da dreptul de a castiga proprietati imobiliare si cel de acces la composesorate.
1870: evreii aveau in Congregatia Comitatului 53 de virilisti si 7 membri alesi.
1876: in Sighet, comunitatea mozaica includea cinci medici, un avocat si un inginer, 120 de membri in Congregatia Comitatului si 22 de alesi in Consiliul orasului.
1900: existau deja 56.005 de evrei in comitat. Ultimul exod masiv s-a inregistrat in anii primului razboi mondial, cand s-au refugiat din calea rusilor cu zecile de mii, ocupand multe drumuri in Maramures.
1919: In Sighet erau 14.000 de evrei.
1920: Maramuresul este “rupt in doua” (in partea romaneasca si cea ucraineana).
1930: in partea romaneasca a Maramuresului erau inregistrati 34.000 de iudaici (peste 20% din populatie).

Teofil IVANCIUC, Ciprian DRAGOS



* “Scoartele” populare din colectia Voina
Intre podea s-opinca

Covorul maramuresean este un obiect de arta. Desi nu este semnat, precum un pastel ori alta opera de arta, tolul de Maramures poarta discret amprenta personala a fiecarui mester, prin densitatea texturii, nuanta culorii, ordonarea desenului ori prin modul de innodare a capetelor.

Despre “tol” (covorul maramuresean) se mai poate scrie o carte. Formularea este corecta, tinand cont ca pana lui Boris Zdeciuc a scris deja una in urma cu trei decenii. Povestile mesterilor maramureseni despre acesta creatie de arta populara au o savoare aparte si par a contine cantitativ suficienta informatie pentru a putea face posibila repetarea performantei lui Zdeciuc. In zona etnografica aflata la nord de Deal se disting doua tipuri de covoare: cele vopsite vegetal si cele colorate sintetic.

Scoartele

Covoarele vopsite vegetal se impart, la randul lor, in scoarte bisericesti si scoarte “casnice” (tesute in si pentru casa, avand forme prelungi si desen asimetric. Sunt concepute astfel pentru a fi etalate pe “ruda”, pe bara plasata sus, sub tavan). Scoartele bisericesti sunt mult mai elaborate. De forma patrata sau dreptunghiulara, au fost gandite pentru a acoperi parti din altar. Ornamentate bogat, uneori si cu inscriptii, aceste piese se includ intre cele mai rafinate lucraturi ale artei traditionale romanesti. Pana si motivele lor ornamentale sunt deosebite (si mai greu de executat) decat cele ale covoarelor taranesti. Tolurile vechi s-au calatorit astazi din gospodariile satenilor. Unele au ajuns in colectii muzeale sau particulare, altele s-au distrus in timp, lana din care sunt facute fiind “desertul” preferat al moliilor. Covoarele-zestre ale bisericilor au ramas in mare parte acolo unde au zacut sute de ani, putand fi si astazi intalnite in multe naosuri si altare de lemn. Maramuresul contemporan are o pleiada de tesatoare, care le-au inlocuit, incet, pe cele plecate de mult in raiul tesatorilor. Recent, am vazut colectia Voina din Sighetu Marmatiei, ale carei “toluri” au fost tesute chiar de proprietara lor, doar o mica parte provenind din alte surse.

Colectia Voina

O colectie de covoare nestiuta de multi. Au fost prezentate la televiziunea nationala si in unele expozitii din Sighet (prima data

in 1987), in rest, nimic. De toate sunt 45 de bucati, colorate exclusiv vegetal. Unele sunt creatii absolut proprii, urmand desigur tipicul sfant maramuresean, altele sunt copii dupa covoare vechi. Alte scoarte provenite din colectia Doinei Voina se afla astazi in colectii particulare, iar una a ajuns in patrimoniul Muzeului Maramuresean din Sighet. Doina Voina este profesor la un liceu sighetean. Desi nascuta in Banat, s-a impamantenit in Maramures ca si cand ar fi trait dintotdeauna aici. S-a indragostit de toluri de mult, invatand de–a lungul timpului sa le teasa, aleaga, coloreze. Culorile sunt extraordinare. In lumea tesatoarelor de covoare, fiecare recunoaste produsele celeilalte. Covoarele Pipas difera de cele Berbecaru, de cele Trifoi sau de cele marca Voina. Dar toate sunt originale, obiecte de arta, tapiserie traditionala daca vreti. Tolurile Doinei Voina au ajuns, incet, dar sigur, sa faca parte din patrimoniul Tarii Maramuresului.

Secretul impartasit

Fiecare mesteroaica de toluri are secretele ei. Profesoara-artist mi-a spus si mie unul. Nu se poate obtine nuanta naturala de rosu aprins! E singura culoare nenaturala care apare in spectrul nuantelor tolului. Dar Doina Voina evita rosul, nevoind sa pateze naturaletea scoartelor. Aplica un fel de caramiziu sters, obtinut din coaja unui anumit arbust, si treaba iese bine. De retinut: daca vreti un tol autentic, evitati-l pe cel care are parti colorate in rosu pur. Sunt vopsite sintetic.

Din tezaurele artei traditionale maramuresene, “tolul”, care continua sa fie o prezenta vie, este piesa de baza a colectiei Voina. Intre cele 45 de piese autentice, proprietara ne-a impartasit secretul achizitionarii unei “scoarte” autentice.

Teofil IVANCIUC



* Natiune, naratiune, fictiune
Gazul, Faurarul si Rromii

Si-a afundat iarna mainile in buzunarele mele mai hulpava decat hotii din autobuzul aglomerat de dimineata, atunci cand neuronii oamenilor sunt preocupati doar de regula de trei simpla: daca un metru cub de gaz face “p” lei (cu “p” notam pretul metrului cub de gaz dupa cresterea de 11%), atunci “s” metri cubi de gaz (cu “s” notam confortul nostru din orele lungi de iarna, caldura imprastiata prin apartamente) costa “d” lei (cu “d” notam birul confortului nostru din orele lungi de iarna). In timpul complicatei operatiuni aritmetice, caci mintea romanului dupa atatea indexari de salarii si majorari de preturi functioneaza mai lent decat anticul 486 de la ghiseul de incasare a taxelor, degetele lungi ale smenarilor reusesc sa extraga din buzunarele matinalilor calatori sume echivalente cu factura de gaz calculata dupa formula de mai sus. Si daca pana acum ne-am mai descurcat in frigul iernii, de aici inainte ne asteapta vremuri de restriste, caci “Faurarul nu-l mananca lupul”. Filosofii acestei luni par a fi rromii, sau tiganii, dupa cum atesta zicerile mosilor nostri: “Sa treaca Fauraru, zac taganii, ca apoi ii nadejde de primavara” (Memoria ethnologica, nr. 6-7). Si nu este mai cumplita spaima metafizica si nici o mai groaznica imagine apocaliptica decat cea extrasa din folclorul aceleiasi minoritati: “In Faurar, dimineata devreme, cand i frig tare, taganii zac: Rasai, soare, rasai/ Daca vrei sa ne mai ai” (Al. Bale). Iar soarele, plecandu-si urechea la rugile lor, isi arata fata innegrind si mai tare obrajii puradeilor care repeta cantecele stramosesti: “De-ar hi iarna cat de rece,/ numa Faurar de-ar trece./ Hie iarna cum ar hi,/ Fauraru, de n-ar hi”. Ca sa nu-si supere spiritele protectoare, tiganii nu dau vina pe frigul iernii pentru degeraturile degetelor si pentru clantanitul dintilor ci “Taganul cand i-i frig, zace ca-i rara pielea pe el”. Astfel trec iernile si rromii strang randurile in jurul bulibasei, invatand sa numere lunile intr-un sistem propriu, ferindu-se sa pronunte numele lunii inspaimantatoare cu groaza ca nu vor mai vedea soarele primaverii: “Taganii zac ianuarie, femartie si sar peste februarie ca atunci li-i mai frig”. Multe ierni a trebuit sa indure poporul roman pana sa aduca in lumina, prin gura alesilor, profunda cugetare “iarna nu-i ca vara” si am ajuns si eu sa-mi dau seama de veridicitatea acestor vorbe de duh cand am numarat ultimii leuti in palma functionarei de la ghiseul de gaz.

Emanuel LUCA



* In memoria lui Francisc Nistor

Originar dupa mama din familia Pop de Sapanta, Francisc Nistor a crescut intr-o familie cu 11 copii. A absolvit Liceul Dragos Voda din Sighet, a studiat stiintele juridice la Cernauti, iar apoi a fost functionar la Prefectura Maramures. In 1945 a fost delegat al Consiliului National Roman din Maramures. In anii ’50 a fundamentat primul muzeu postbelic cu colectii eterogene din Sighet. In 1971 a reinfiintat Muzeul etnografic, nucleul de azi al Muzeului Maramuresului. Francisc Nistor a achizitionat prin campanii de cercetare prin satele regiunii majoritatea obiectelor prezente azi in colectia etnografica. Pe vaile Izei, Marei si Cosaului a ramas cunoscut pana azi ca “Feri Bacsi”, devenind un personaj de legenda. A deschis si portile arheologiei in Maramures, aducandu-i aici pe marii cercetatori Radu Popa, Kurt Horedt si Hadrian Daicoviciu. Cercetarile sale au dus la descoperirea vechilor asezari de la Oncesti, Sarasau sau Bogdan Voda, unde s-au dezvelit primele monumente medievale romanesti din tara voievozilor. A recuperat sute de piese de bronz si tezaure metalurgice (Sarasau, Glod sau Sarbi) pe care le-a donat Muzeului Maramuresean. Recunostinta orasului fata de Nistor s-a manifestat abia in 1995, cand i-a fost decernat titlul de Cetatean de Onoare. La 95 de ani de la nasterea lui Francisc Nistor, credem ca acest om ar merita mult mai mult.

Teofil IVANCIUC



* INTERVIU
Ioan Gyuri Pascu, muzician si membru al grupului ”Divertis”
”Am atins… orizontul!”

In 1961, anul mortii lui Mihail Sadoveanu si Lucian Blaga, se naste (unii ar spune ca in compensatie), in raionul Agnita, ”tipul ala negricios, mic, cu barba de la Divertis”. Ioan Gyuri Pascu a picat examenul la actorie de doua ori si a fost tentat sa schimbe pianul cu handbalul. Intai s-a apucat de cantat si de compus muzica, apoi a intrat in ”Divertis”, a inceput sa joace in filme si sa scrie carti pentru copii. Astazi este si directorul unei case de discuri.

Compozitor, textier, aranjor, cantautor, actor, instrumentist (chitara, tobe), realizator emisiuni radio, lider al formatiei ”Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers”, membru al grupului ”Divertis”, scriitor, tatic si sot. Il putem caracteriza enumerand lista interminabila de profesii sau ii putem spune simplu: Ioan Gyuri Pascu, Om.
Reporter: Din cauza caldurii emanate de reflectoare sau datorita ”demonetizatului” bun-simt rositi in fata cameramanilor din televiziune?
Ioan Gyuri Pascu: In mod sigur, sunt sensibil la orice fel de caldura. In plus, timiditatea mea nu e selectiva. Cand, in fata cui si de ce rosesc habar n-am si nici nu cred ca imi voi face vreodata probleme.
Rep.: Roman, muzician, umorist, actor, compozitor, tatic etc. Care e profesia de baza din interminabilul ”nomenclator de meserii”?
I.G.P: Sper ca este aceea de Om. Oricum, eu nu le deosebesc pe cele pe care le-ati enumerat. Ba, mai mult, le sudez cum pot.
Rep.: Din inversunarea cu care va tot cocotati pe scena, ar trebui sa deducem ca n-aveti rau de inaltime sau ca pentru a fi ascultat trebuie sa fii ”sus”?
I.G.P.: Una, ca nu am nici o inversunare in a-mi face meseria. Si a doua, ca pentru a fi ascultat cu adevarat trebuie sa fii cat mai ”jos”, adica sa cunosti smerenia.
Rep.: Au mai ramas domenii pe care considerati necesar sa le ”cuceriti”?
I.G.P.: Inca nu am aflat intru totul cine sunt.
Rep.: Clasic. Ce inseamna pentru Gyuri Pascu omul din sala, publicul?
I.G.P.: Publicul este esantionul pe care i-l ofera Dumnezeu artistului, pentru ca acesta sa invete ce inseamna ”a darui”, fara a–si pune problema daca va primi sau nu ceva in schimb.
Rep.: Exista vreo intamplare din copilarie care va revine obsesiv in memorie?
I.G.P.: Exista multe amintiri din copilarie pe care le port in eternul prezent, dar sper ca nu am si una care sa ma cicaleasca. Aveam, insa, in copilarie, o obsesie. Sa ating orizontul. Acum realizez ca aceasta a fost una din cheile evolutiei mele in aceasta viata.

Divertis si Maramures

Rep.: Ce inseamna ”prostitutia intelectuala”?
I.G.P.: Nimic mai mult decat orice fel de prostitutie. E o chestiune de alegere, de gust si de unghiuri de vedere.
Rep.: De ce Divertis? Vacanta Mare sau Voua ce au?
I.G.P.: Hai, ca asta-i o intrebare! De ce nu Monty Pyton, de ce nu Seinfeld? Pentru ca asa a vrut Dumnezeu! Cat despre celelalte doua, au alta treaba decat treaba care ma intereseaza pe mine.
Rep.: Era mai important handbalul decat pianul? Vi s-a parut un ”schimb echitabil”?
I.G.P.: La vremea aia era. Acum e invers, dar degeaba, tot nu se-mbarliga destele pe claviatura.
Rep.: De ce muzicienii din Romania nu patrund in marile topuri internationale?
I.G.P.: Din cauza ca in aceasta lume relativa, in loc sa tinda spre o unitate, oamenii au mereu tendinta de a separa, de a face ierarhii proprii, de a crede ca Dumnezeul lor e mai bun, topul lor e mai nu stiu cum. Lucrurile se schimba, insa, si sunt convins ca vom avea surprize frumoase. Inceputul e promitator, pentru ca noi i-am primit pe muzicienii straini in micile noastre topuri!
Rep.: Cea mai apreciata personalitate din toate timpurile?
I.G.P.: Din fericire, am scos din vocabularul meu, din gramatica mea, aceste grade de comparatie. Pentru mine nu mai exista “cel mai”, “cea mai”.
Rep.: Ce va leaga de Maramures?
I.G.P.: Amintiri de neuitat si dragostea pentru muzica maramureseana.

Regimul rosu si tranzitia

Rep.: Cel mai mare compromis pe care l–a facut Ioan Gyuri Pascu (si de ce l-a facut)?
I.G.P.: Nu stiu daca exista compromisuri sau numai decizii mai mult sau mai putin potrivite. Oricum, toate, si bune, si rele, sunt pentru a intelege si evolua.
Rep.: Regrete antedecembriste, din regimul ”rosu”? Salamul cu soia, susanele, TVR…
I.G.P.: Nici macar varsta. Vorba lu’ Phoenix: “toate-au fost, la vremea lor, ceva exagerat...” etc.
Rep.: De ce nu se sfarseste o data ”tranzitia” asta nenorocita?
I.G.P.: Nu se sfarseste pentru cine nu vrea. Si ca s-o zic pe aia dreapta, viata toata nu-i decat o perpetua tranzitie. E una din cele mai importante legi ale naturii. Eterna Schimbare in Eterna Miscare.
Rep.: Credeti ca suntem liberi? Agresiunile impotriva ziaristilor, raporturile de tara…
I.G.P.: Fiecare este atat de liber cat vrea sa fie. Limitele ni le impunem fiecare dintre noi. Libertatea nu tine de nici un raport de tara si de nimic altceva, decat de invingerea limitelor ce ni le impunem noi insine. Atata timp cat suntem liberi sa ne punem aceste intrebari, suntem liberi si sa gasim raspunsurile la ele. Libertatea noastra creste o data cu intelegerea universului infinit care suntem. Va doresc sa fiti din ce in ce mai liberi!

CARTE DE VIZITA
S-a nascut la 31 august 1961, in Agnita (judetul Sibiu). A urmat Facultatea de Filologie (sectia Romana-Spaniola) a Universitatii din Cluj. Debut scenic: cu trupa ”Trandafirii negrii”, in Medias (1978). Intre 1978-1990 participa la Serbarile Scanteii Tineretului. In 1987, devine membru al grupului Divertis. Infiinteaza trupa ”Ioan Gyuri Pascu & The Blue Workers”, cu care participa la numeroase festivaluri internationale de jazz si blues. In ’95 joaca in ”O vara de neuitat” (regia lui Lucian Pintilie), film selectat pentru Festivalul de film de la Cannes. In prezent, este director al casei de discuri Tempo Music, este casatorit si are o fetita. A ”colectionat” (involuntar!) o lista interminabila de premii: ”Personalitatea muzicala a anului ‘92”, ”Showman-ul anului ‘92”, ”Compozitorul anului ‘93”, ”Melodia anului ‘93”, ”Albumul anului ‘94” (pentru ”Masina cu jazzolina”), ”Cel mai bun solist pop” (1995) etc.
Optiuni si argumente
l Bob Dylan sau Rachmaninov?
E pacat sa nu te bucuri de amandoi.
l Esenin sau Dinescu?
Esenin, pentru ca am citit cate ceva. Recunosc ca nu am prea citit Dinescu.
l Angelina Jolie sau Andreea Marin?
Angelina Jolie, pentru ca pe Andreea o cunosc deja si pentru ca e fata lui John Voigt.
l Bere sau vin?
Cat cuprinde!
l Dorinel Munteanu sau Ronaldinho?
Dorinel Munteanu, caci Ronaldinho nu apuca sa faca nici un fel de cariera. Dorinel e mioritc, iar astalalt este meteoritic!



* REPORTAJ
Trecutul transportului feroviar maramuresean
Caile ferate uzate

Era mai bine cu trenu’. E drept, ca nu era Basescu la Transporturi pe atuncea. Referirea e facuta la anii ‘60 ai veacului trecut, cand Maramuresul a fost impanzit de trenulete: forestiere, miniere, de calatori sau de marfa.

Daca Vaserul dainuie si azi ori despre linia ferata de peste Prislop am mai scris. Alte rute feroviare au intrat in uitare. Dar trebuie sa afle cetitoriul ca au existat trei drumuri de fier care aduceau clorura de sodiu la Moara de Sare de la Sighet: liniile ce veneau de la salinele Costiui, Ocna Sugatag si Slatina (azi Solotvino-Ucraina, vizavi de podul istoric). Toate au fost edificate intre 1880-1890, in timpul administratiei austro-ungare a salinelor.

Caile ferate forestiere

In anii primului razbel, germanii au construit calea ferata forestiera (pe care o voi numi in continuare CFF) Leordina - Poienile de sub Munte - Gura Rica. Aceasta avea roluri industriale si de transport persoane si marfuri si se intindea de-a lungul Ruscovei, cale de 30 de kilometri. Tot in acei ani, s-au realizat caile ferate inguste de pe vaile Baicu (Dragomiresti), Rausor (Budesti) si Frumuseaua (Petrova). In Sapanta a existat o alta CFF, conceputa pentru a deservi fabrica de mobila curbata de la Intre Sapanti (proprietate a unui elvetian) si cea de cherestea de la Campulung la Tisa. Linia de pe Sapanta pleca de la Campulung, de-a lungul Tisei, apoi urca pe vale in sus, pana la ramificatia paraielor. De acolo, o varianta urca pe Runc, alta pe Tresapanti si ultima pe Paltin. Linia, care era deservita de trei locomotive si un mare numar de vagoane de tot felul, a fost dezafectata in 1965 si inlocuita de drumuri forestiere.

Poveste arsa

O alta CFF, azi uitata, a fost trasata prin primele decenii ale veacului trecut pe valea Marei, de la Giulesti (unde se cupla cu cea salinara dintre Sighet si Ocna Sugatag) in amonte, prin satul Cracesti (azi Mara), apoi spre Obarsii. De la Plesca se ramifica la randu-i, o varianta urmand valea Stedea, iar cealalta, Paraul Brazilor. Ultima linie ferata are o poveste tragica. Pe aceasta s-a transportat (intre anii 1959-1960) motorina care a mistuit barbar padurea de pe intinsele platouri de azi ale Runcului Sapantei. Episodul a fost ingropat in uitare. Pe atunci, oamenii satelor din vale (in special cei din Iapa) s-au plans ca nu au suficienta pasune pentru vite. Cu concursul unor brigadieri silvici si al butinarilor oseni, padurea a fost doborata, iar trunchiurile copacilor aprinse cu motorina, fara macar a se incerca valorificarea lemnului. A ars tot: arborii doborati, tufele si lastarii din poienile Colibi, Tiganu, Trei Maguri sau Obarsii. Desi legea de atunci spunea ca numai prin decret prezidential se poate schimba destinatia suprafetei acoperite cu padure, nimeni n-a fost tras la raspundere pentru incendierea celor cateva sute de hectare de codru. Astfel s-au obtinut pasunile ”Din Deal”, CFF-ul de pe Mara Superioara a intrat in istorie si viata a mers inainte. Din toate aceste cai ferate din Maramures n-au mai ramas astazi decat fotografii, amintiri si, ici-colo, cate-un podet sau terasament pastrat miraculos, intact. Din punct de vedere economic, mjlocul de transport pe CFF era extrem de avantajos. O data construita linia, intretinerea nu era foarte costisitoare, volumul transportabil al marfurilor era mare, iar poluarea aproape inexistenta. Acum, totul s-a dus de rapa. Atunci cand au aparut peridocurile si TAF-urile, trenuletele au murit, iar padurea s-a naruit. Si nostalgiile.

Teofil IVANCIUC



* Barsana, comuna oierilor si mesterilor populari
Mirajul celor Sapte secole

Mai aproape de Sighetu Marmatiei (la 20 de km distanta) decat de Baia Mare, se afla comuna “Barsana”, cum ii spun localnicii. Locul este renumit pentru mesterii populari din zona, biserica de lemn (a doua ca vechime din Maramures), manastirea disparuta in secolul al XVIII-lea si reconstruita in 1993, scoala confesionala din anul 1786 si legendele despre Barsan, intemeietorul satului.

Barsana este atestata documentar in 1326, insa movila din mijlocul satului, numita “Cetatea” (folosita de catre daci ca zid de aparare), dovedeste existenta localitatii, cu mult inainte. La inceputul secolului al XIV-lea, localitatea se numea “Terra Zurkluky”, adica “Pamantul de la stramtoare”. Actuala denumirea a satului apare la sfarsitul secolului al XIV-lea, intr-o diploma a regelui Robert Carol de Anjou, in care se mentioneaza ca mosia de la Stramtura se numeste Barsana, dupa porecla intemeietorului care avea turme de oi barsane. De-a lungul timpului, localitatea a intrat abuziv in posesia mai multor nobili. In 1450 este stapanita de Mihail si Ambroziu din Dolha, in 1473 de Nicolae Dragfy din Beltek, iar in 1480 de Bartolomei Dragfy.

Barsana

Primarul comunei este Petru Cudrici l scoala confesionala greco-catolica a fost construita in 1786, fiind prima scoala in limba romana din Maramures. In interiorul vechii cladiri, functioneaza un muzeu satesc in care sunt expuse tablite, bancute si carti vechi l comuna are o suprafata de 9.000 de ha l principala ramura a economiei comunei este agricultura, in special cresterea animalelor. In comuna functioneaza 22 de SRL-uri si 21 de asociatii familiale l principalele ramuri ale industriei sunt prelucrarea lemnului, panificatia, moraritul si prelucrarea laptelui l comuna are o populatie de 6.571 de locuitori.

Manastirea disparuta

Traditia aminteste inceputurile manastirii de la Barsana, in secolul al XIV-lea, peste raul Iza, pe Valea Slatinii, de unde a fost mutata pe locul numit mai tarziu “Podurile manastirii”. Intr-un document din 21 iulie 1390, privind “posesiunile” Dragosestilor, voievozi ai Maramuresului, este amintit un drum a carui bifurcare ducea la manastire si, respectiv, in satul Barsana. Sunt mentionate, tot in acest loc, o “Vale a Manastirii” si “Dealul Popii”. In conditiile presiunii religioase asupra lacaselor de cult ortodoxe din zona, manastirea a rezistat pana in anul 1791, cand averea i-a fost confiscata de statul austriac si predata manastirii greco-catolice de la Cernok (Munkaci). Vechea manastire de la Barsana a fost si scoala pentru preotii satelor din zona. Tot de acolo se procurau carti de cult romanesti tiparite si aduse din Moldova si Tara Romaneasca. In 1993, s-a binecuvantat locul pentru o noua manastire, iar in anul 1994 au sosit calugaritele de la vechea manastire Ramet din Muntii Apuseni.

“Urmasul” lui Barsan

Ioan Lenghel este cunoscut in toata “Barsana” datorita celor 160 de oi “mandre” pe care le are. Gospodarul a mostenit atat dragostea pentru animale, cat si turmele, din “mosi stramosi”. “Familia noasta s-o ocupat intatdeauna de oi si, in jenaral, de agricultura. De fapt, nici nu pre’ ai ce face alticele. Noi tanem patru cai, sasa porci si patru vaci. Avem si vo’ 23 de ha de pamant. In zona aiasta mere cartofu’ si malaiu’. Pantru oi avem platit un cioban, da’ de iestelalte de ocupam noi. Lucram tata zua si tat nu gatam. N-ai ce face, c-ase ii cu campu’. Nu gati veci. Lapte predam aci in sat si primavara si vara castigam si dupa oi. Celelalte le tanem pantru noi. N-ai mare castig, da’ noi numa’ aista lucru stim sa-l facem. La aista ne precepem”, a spus gospodarul.

Mihaiu’ lui Grigut

Mihai Muntean se numara printre cei mai varstnici locuitori ai comunei. Consatenii ii spun “Mihaiu’ lui Grigut”. Cei 84 de ani, n-au reusit sa–l doboare, insa batranul se plange ca “se naduse tare jib”. “Marg la camp di la sapte-opt ani. Nu mai tai sama cum o fo’ pa vremea ceia, da’ ca amu’n de bine o fo’ si pa atunci. Io scoala n-am facut defel, ca ase o fo’ randu. N-am mars nici in armata si nici in razboi, ca am albeata pa un ochi. Mai tau sama cum o trecut trupile p-aci (armata, n. red). O luat animalile, bucatile, tat, tat. Doamne feri! Api de lucrat, am lucrat bugat, Doamne, multamesc c-am putut! Si pa camp, si-am fo’ si-n servici. Am avut tri copii, da’ doi o murit. Amu’ nu mai poci lucra, nici nu trag nadejde c-oi putea. Nu-s mai stapan, ca mi-o trecut vremea. No, ce poti astepta la 84 de ai? Is multi numa’ sa–i numeri, d-api sa-i porti in spinare”, a spus batranul.

Biserica de pe Jbar

Biserica de lemn din Barsana este a doua ca vechime din Maramures, dupa cea de la Ieud. Traditia spune ca a fost construita in jurul anului 1396, pe Valea Slatinii (unde se afla vechea vatra a satului). In secolul al XVIII-lea, biserica a fost mutata de langa manastire pe dealul Jbar, motiv pentru care este numita si “biserica de pe Jbar”. Legenda spune ca fapta buna a oamenilor a salvat satul de o epidemie de ciuma. Ultima renovare a fost facuta in 1997-1998. Lacasul de cult adaposteste mai multe icoane de valoare si carti vechi si este declarata monument istoric, fiind inclusa in Patrimoniul UNESCO.

Ioana LUCACEL