Criza portugheză

Începusem să scriu, când la telejurnal se anunţau schimbări la ministere. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie! Să mă ierte portughezii dacă nu cred în sistemul lor politic. N-am niciun motiv să o fac.

În Portugalia, primele simptome ale crizei economice s-au făcut simţite în 2008. Se anunţau reduceri de salarii pentru funcţionarii publici, reduceri de pensii şi şomaj.   S-au îndeplinit toate.

După cinci ani, Portugalia e o ţară cu un guvern impotent, unde ordinele le dau cămătarii europeni, care au împrumutat ţării bani pentru a se salva de la un faliment de tip grec. Şomajul în numărul tinerilor oscilează în jurul a 20%. Pensionarii care credeau că aveau să trăiască o bătrâneţe decentă îşi văd pensiile măcelărite de fiecare dată când primul-ministru iese să se adreseze naţiunii. S-a tăiat drastic numărul burselor de studiu. Excelenţa nu se mai plăteşte.

Acelaşi prim-ministru le-a spus portughezilor acum vreun an că dacă nu le place situaţia din ţară, să emigreze. În faţa unei astfel de doze de neruşinare, nu pricep cum nu se găseşte nimeni să îi dea un şut în dos omului.

Dar criza asta, ce depăşeşte economicul şi înglobează socialul în toată complexitatea lui, nu e de azi. Portugalia nu cunoaşte liniştea de mult timp. Nu am să vorbesc despre secole şi secole de istorie, am să trec doar în revistă câteva evenimente.

La început de secol XX, criza monarhică ce a culminat cu asasinarea unui rege controversat. Mai apoi, încercarea de a instaura republica. Un eşec. Nici măcar Franţa nu s-a arătat interesată în a recunoaşte validitatea noului regim. O scurtă perioadă de dictatură militară, o ţară cu o situaţie financiară dezastruoasă şi apoi Salazar, „Magul Finanţelor”, liderul politic ce a ştiut să dureze la putere înzecit mai mult decât cei ce au încercat să ţină frâul ţării după căderea monarhiei. Ar fi putut fi linişte, dar nu a fost.

Salazar a trimis femeile la cratiţă, iar salariul bărbatului obliga multe familii să trăiască în mizerie. Asociaţiile de femei care, cu binecuvântarea liderului de dreapta, ar fi trebuit să ofere suport mamelor şi copiilor în principal, atât din punct de vedere educaţional, cât şi în ceea ce priveşte sănătatea şi igiena în sânul familiei, au servit mai mult ca unealtă de propagandă pentru regimul fascist ce obliga tinerii să se înregistreze şi să participe în asociaţii de gen UTC.

Salazar dorea să formeze caractere, să modeleze „omul nou” în timp ce analfabetismul afecta generaţii întregi.

Apoi, în 1961, începutul războiului colonial. 13 ani de lupte ce au dus la independenţa fostelor colonii africane. Începea cenzura presei, care nu avea voie să menţioneze că Portugalia lupta pe trei fronturi: Angola, Mozambic şi Guineea Bissau. Închisori politice şi tortură pentru oricine îndrăznea să se opună regimului. 1974, 25 aprilie, revoluţia. Salazar nu mai era la putere, dar succesorul lui, Marcelo Caetano, în care mulţi portughezi îşi puseseră speranţele, a reuşit chiar să înăsprească regimul de cenzură şi control prin intermediul poliţiei politice. A urmat independenţa fostelor colonii africane şi aproape brusc, toată lumea a uitat de război. Mai puţin familiile foştilor soldaţi, care, obligaţi să poarte pe umeri greutatea unui conflict cu care nu se identificau, s-au întors într-o societate care nu dorea să vorbească despre coşmarul lor.

La anul se fac patru decenii de la revoluţie. Portugalia e în genunchi.

Intrarea în Uniunea Europeană a adus mulţi bani în ţară. S-a investit masiv în autostrăzi ce azi stau nefolosite din cauza tarifului ridicat, iar drumurile naţionale încep să fie o ruşine. Lobby-ul companiilor de construcţii a câştigat sume exorbitante pe seama unor contracte dubioase.

Dacă intraţi azi pe autostradă între Porto şi Lisabona, puteţi număra pe degetele de la o mână camioanele de marfă. Nu pentru că nu există, ci pentru că se înghesuie pe aceleaşi drumuri naţionale. Iar beneficiarii contractelor de exploatare a autostrăzilor nu au niciun interes să reducă taxele de drum ca să invite mai mulţi utilizatori pentru că oricum câştigă mai mult decât merită, dar au mai puţine lucrări de întreţinere de făcut.

Însă cel mai mare şoc l-au primit proprietarii de restaurante în ultimii 5 ani. TVA-ul pentru acest sector a urcat, brusc, de la 6%, la 23%. E mai grav decât pare. La pauza de prânz, până în 2008, portughezul se ducea la restaurant să mănânce o mâncare caldă. Pentru că preţul o permitea. A merge la restaurant, care era de cele mai multe ori o afacere de familie de unde îşi câştigau pâinea cel puţin două generaţii, nu era un lux, nu era pentru „bogaţi”, era parte din cultura locală. S-au închis enorm de multe restaurante, iar şomajul a căzut ca un duş rece pe creştetul multor familii. Aceiaşi cămătari, care vin din când în când să îşi inspecteze marionetele din guvern, au „sugerat” că portughezii cheltuiesc mai mult decât câştigă şi s-a decretat criza. Iar mass-media a luat poziţie de drepţi şi a început să execute: doze zilnice de ştiri despre criză, nu-i slăbiţi! Au ajuns până la a intervieva copilaşi de grădiniţă, în prag de Crăciun şi a-i îmbăta de cap cu întrebări până dau răspunsul „corect”: „Moşul nu vine, că e criză.” E criză? E. Cum să nu fie, când se naţionalizează bănci care dau pierderi după ce proprietarii şi-au umplut conturile din insulele Cayman pe vremea când aceleaşi bănci erau instituţii private? E criză. Cum să nu fie, când tineri cu spirit de antreprenori petrec 7 ani în procese birocratice înainte să poată deschide o pescărie? E criză. Cum să nu fie când fostul adjunct al primului-ministru şi-a obţinut diploma de licenţă într-un an în urma unor „echivalenţe” care şi azi sunt dezbătute pe masa diferitelor instanţe?

E criză şi se iau măsuri de austeritate din cele mai absurde, cum ar fi reducerea salariului minim pentru a facilita crearea de noi locuri de muncă. Nu se vor crea noi locuri de muncă pentru că scade salariul minim. Va creşte însă profitul marilor anagajatori care, nefiind motivaţi să se aventureze pe noi pieţe, se vor menţine pe cele existente, în timp ce acelaşi număr de braţe va lucra la fel, dar va câştiga mai puţin.

E criză şi mulţi portughezi se văd în situaţia de a emigra. Din nou. Portughezii emigrează de multă vreme. În istoria recentă, destinaţiile favorite au fost ţări precum Franţa, unde se „dădea saltul” pe timpul lui Salazar, când tinerii nu doreau să meargă la război, Belgia, Franţa, Luxemburg, Canada etc. Mai demult, ieşeau din ţară oameni cu puţină pregătire, în căutarea unui trai decent. Azi emigrează mulţi cercetători, ingineri, arhitecţi, medici etc. Iar destinaţiile s-au diversificat. Se pleacă oriunde munca e plătită just.

Credeam că noi, românii, suntem cei mai răbdători din lume, când vine vorba despre capacitatea de a îndura jugul diferitelor regimuri politice, dar uite că portughezii ne secondează cu succes. E drept că au ieşit de multe ori în stradă în ultimii ani, revoltaţi de măsurile de austeritate care nu numai că nu fac economia să îşi revină din comă, dar înăspresc condiţiile de trai a tot mai multor familii. Dar nu e de ajuns.