Copiii dispăruţi, pierduţi în proceduri

Metodologia, lipsa dotărilor, lipsa spiritului civic şi al informării. Sunt doar câteva dintre cauzele care „evaporă”, de multe ori, pentru totdeauna, copiii dispăruţi.

Oficial, în Maramureş existau 7 cazuri de dispariţii: 5 luate în evidenţă în perioada 1995-2007 şi 2 în perioada 1991-2004. Iar la nivel naţional există circa 360 de copii dispăruţi. O statistică seacă, rece, în spatele căreia se ascund destine tragice, nopţi de nesomn, disperare şi o licărire de speranţă care, cu timpul, pâlpâie tot mai slab, din plânsul unui părinte: „Dar dacă îl va găsi cineva...?”

Şi totuşi? Cum şi când sunt găsiţi copiii dispăruţi? Cine îi caută şi după ce proceduri?

În primul rând, pe cine cauţi? Poliţia susţine că nu poate face publică poza unui minor dat în urmărire generală dacă părinţii nu sunt de acord. Şi, chiar dacă pozele sunt publicate, fiind extrem de vechi, nu mai sunt relevante. Deşi există programe care pot „îmbătrâni” o fotografie, ele costă.

Oricum, dacă un cetăţean cu spirit civic ar vrea să se informeze asupra copiilor dispăruţi pentru că, cine ştie, poate va putea da date despre vreunul, se lasă păgubaş în scurt timp. Nicăieri, în spaţii publice, nu sunt expuse poze cu minorii. Apoi, site-ul poliţiei române dedicat minorilor dispăruţi e mai mult decât greoi şi neactualizat. Pe site sunt trecuţi doar 24 de copii dispăruţi, ori numărul lor e de 300. Pentru a găsi un minor dispărut, trebuie să introduci fie numele, fie localitatea de domiciliu. De exemplu, pentru Baia Mare sau Sighetu Marmaţiei site-ul nu oferă niciun rezultat, deşi sunt minori dispăruţi din aceste localităţi.

Nici alte site-uri, cum ar fi cel al fundaţiei FOCUS, nu are informaţii complete. Aici apar doar doi copii dispăruţi din Maramureş.

Pe de altă parte, sunt multe poveşti care circulă de ani de zile, pe tema copiilor dispăruţi. Se spune că au fost copii care au fost furaţi de reţele organizate pentru a fi duşi în străinătate, pentru organe, sau pentru prostituţie. Cu siguranţă că sunt multe poveşti ce sunt doar poveşti, dar nu se poate spune cu certitudine că nu există şi astfel de cazuri. Autorităţile române nu pot infirma cu fermitate aceste poveşti.

De la Revoluţie au trecut mulţi ani, ani în care s-au petrecut foarte multe lucruri rele, bune în zona de protecţie a copilului. În primii ani a fost o degringoladă generală. Cei din străinătate au cerut cu insistenţă permisiunea pentru adopţiile internaţionale. Aşa a început un fel de exod al copiilor din sistemul de protecţie spre alte zări. Mulţi au ajuns în familii bune, au o viaţă decentă, dar sunt mulţi copii de care nu se mai ştie nimic.

Adopţiile s-au făcut după proceduri standard şi este foarte complicat să afli date despre aceşti copii.

Nu există arhive din care să poţi lua datele de contact. La fel se întâmplă şi cu pruncii care au dispărut. Este improbabil ca din Maramureş să fie doar două astfel de cazuri.

Până în urmă cu câţiva ani, poliţia pornea în căutarea copilului doar după 24 de ore. De aceea, în multe cazuri, copiii dispăruţi erau deja morţi sau dispăruţi pentru totdeauna. La fel, şi urmărirea generală era declanşată după o lungă perioadă de timp, până la 20 de zile, timp în care copiii puteau fi duşi de proxeneţi, de exemplu, peste hotare. Poliţia română se laudă că procedurile au fost îmbunătăţite.

Într-un răspuns transmis de Ministerul Administraţiei şi Internelor deputatului Cornelia Negruţ se arată că: „prevenirea şi soluţionarea cu operativitate a cazurilor privind dispariţiile de copii reprezintă o prioritate pentru Poliţia Română, sens în care a fost elaborat Manualul de bune practici privind modul de acţiune al poliţiei în cazurile copiilor dispăruţi sau victime ale abuzurilor, traficului de persoane şi pornografiei infantile pe internet”, ce reprezintă un nou concept de acţiune, în sistem integrat, menit să îmbunătăţească managementul resurselor umane şi să constituie un instrument practic şi util în activitatea poliţiştilor.

Noul concept are drept scop principal completarea şi eficientizarea procedurilor în activitatea de căutare şi investigare a copiilor dispăruţi, prin angrenarea mai multor structuri de poliţie şi stabilirea unui mod de acţiune unitar”. Numai că, practica e mult mai sumbră. Şi are multe lipsuri. Legislative şi materiale.

În primul rând, chiar dacă poliţiştii ar avea date că un copil se află de exemplu în domiciliul cuiva, nu poate intra fără mandat. Ori asta durează. Apoi, poliţia nu are aparate cu vedere nocturnă, aparate pentru detectarea radiaţiilor sau măcar suficienţi câini. Apoi e lipsa personalului. În Canada, de exemplu,

Există un organism al Poliţiei, Serviciile Naţionale pentru Copii Dispăruţi (SNED), care se ocupă doar de dispariţiile minorilor. În România, funcţiile acestui organism sunt preluate de Serviciul Urmăriri din cadrul Inspectoratelor Judeţene de Poliţie şi de Serviciul Urmăriri de la IGP, numai că departamentele româneşti nu se ocupă doar de copii dispăruţi, ci şi de persoanele care se sustrag urmăririi penale şi de dezertori, în condiţiile în care, la unele inspectorate judeţene, sunt doar câţiva poliţişti la Serviciul Urmăriri, care trebuie să le facă pe toate.

Apoi, mulţi dintre copiii dispăruţi e foarte posibil să fie morţi. Iuliana Hârda, o fetiţă din Sighetu Marmaţiei, a dispărut, de 7 ani, în Grădina Morii. Se crede că fetiţa ar fi căzut în apă şi s-ar fi înecat. Mariana Dunca este alt caz similar. În 23 martie 2004, fetiţa era transportată de fratele său, în vârstă de opt ani, peste râul Ruscova. Acesta a scăpat căruciorul, fetiţa a căzut. Din cauza debitului foarte mare al râului, Maria a fost înghiţită de ape. Cadavrul ei nu a fost găsit niciodată. Aceeaşi soartă a avut-o şi Dănuţ Paşca, în 2 aprilie 2000. Bianca, o fetiţă din Vişeu de Sus a dispărut în condiţii similare.

În 1 iunie 2006, chiar de Ziua Internaţională a Copilului, Bianca Ramona Marincat a mers în vizită la o prietenă şi de atunci a dispărut de pe faţa pământului. Micuţa, în vârstă de doar opt ani, trebuia să traverseze pârâul Valea Peştilor, pe un pod improvizat.

Multe dintre aceste cazuri nu vor fi probabil soluţionate niciodată. Între timp, copiii dispăruţi îmbătrânesc în arhive, în aşteptarea unui sistem eficient care să-i protejeze.

DGASPC bate câmpii

Am solicitat celor de la IJP Maramureş o situaţie a copiilor dispăruţi din 1990 încoace.

Răspunsul a fost dezamăgitor, respectiv ceea ce este în textul de faţă.

Aceeaşi adresă am trimis-o la DGASPC. Nicolae Boitor ne-a trimis un răspuns la fel de dezamăgitor. Am primit pe o foaie cazuri copiilor care au fugit din sistem, în ultimul an, cazurile obişnuite şi care se finalizează cu revenirea în sistem după câte o escapadă a copiilor în cauză. În acest context, DGASPC are o statistică ce dă bine. Nu există

Ca şi o concluzie amară. În Maramureş nu se ştie dacă au dispărut copii în ultimii 14 ani. Nu există arhive, statistici la nici-o instituţie care ar trebui să se ocupe de astfel de cazuri.