Colţu meu. Hanul Dealul Florilor pierdut printre vile. Găsitorului recompensă!

Un prieten venit de departe a dorit să vadă Baia Mare, un oraş pe care l-a mai văzut în urmă cu ceva ani. Am fost prin centru, apoi în celălalt centru şi pe ma­rile bulevarde, prin magazine.
Părea încântat de faptul că avem multă verdeaţă, pomi, zone verzi printre blocuri. Şi tot văzând verde mi-am spus să mergem în parcul mare. Fusese şi acolo, dar nu îşi mai aducea aminte de parc. A fost cam trist, fără copacii înverziţi nu prea ai ce vedea. La un moment dat am văzut o veveriţă, iar prie­tenul încerca să o filmeze cu telefonul pentru a arăta acasă ce minunăţii sunt în Baia Mare.
Veveriţa nu a avut chef să o facă pe vedeta, aşa că filmarea nu a ieşit. De la discuţiile legate de oraşul regăsit de prie­tenul meu, am ajuns la hanul Dealul Florilor. Eram deja în Centrul Vechi, când prietenul şi-a amintit că a mâncat ceva la acest han. De acolo a văzut oraşul ca în palmă. A vrut să mergem să mai vadă Baia Mare de sus. M-a luat prin surprindere. Nu am mai fost pe deal de mulţi ani şi nu am ştiut să îi spun dacă mai funcţionează hanul. Aşa că ne-am întors în parcul mare. Obişnuit cu vechea geografie a locului, am intrat pe lângă aleea „comuniştilor” pentru a ajunge pe drumul ce ne ducea sus la han. În dreptul stadionului, drumul era blocat. În dreapta cimitirul, în stânga structura urâtă a unei arene cu trecut glorios. Ne-am întors şi am rulat pe lângă stadion. Niciun drum!
Nedumerit, am ieşit de acolo şi am ajuns la cealaltă intrare în parc, pe stra­da care duce la Inspectoratul şcolar. De acolo am urcat la muzeul de etnografie şi mai departe spre han. O variantă de drum de care nu prea îmi amintesc cum era pe vremuri. Oricum, locul era aglomerat, cu case construite în capita­lismul românesc postdecembrist. Şi tot am mers până am ajuns pe drumul în curbe ce urca la han. Acolo unde doream să ajung înainte. Nu am mai recunoscut nimic. Case peste case, vile peste vile, construite cu un soi de furie revoluţionară. Nici o idee de urbanism, nimic, nimic. Nu vreau să mă gândesc ce barosani stau pe acolo. Derutat era şi prietenul meu. În sfârşit, ceva ce nu i-a plăcut în Baia Mare. A răsuflat liniştit!
Hanul era într-o agonie existenţială! Păcat!