Centrul

E situat la periferia Băii Mari şi desparte, prin poziţia sa, zona Craica de cartier. Înăuntrul său, cele două zone se reunesc. Copii şi adulţi, români şi ţigani, de pe Craica sau de „la blocuri”, suflete care caută „ceva” fără să ştie bine ce anume, un „ceva” pe care atunci când îl găsesc, nu întotdeauna reuşesc să-l păstreze. Cele mai multe poveşti nu se termină cu happy-end, dar continuă una din cealaltă, atâta vreme cât Craica şi „la blocuri” există.

Îmi parcasem maşina în plin soare, într-un aer de 30 de grade. Singurul loc umbros din parcare era ocupat de vreo cinci pici, ţigani şi români, care aruncau cu bănuţi înspre bordura ce separa trotuarul de stradă.

Aveam în agendă o mulţime de date despre activităţile din Centru, chiar şi un mic istoric despre Sfântul Francisc de Assisi, patronul spiritual al aşezământului. Toate aceste informaţii nu mi-au folosit la nimic.

Însoţit de Alexandra, am traversat două coridoare lungi care legau pe ambele părţi o mulţime de uşi: grădiniţă, birouri împărţite de consilieri şi asistenţi sociali, o sală de rugăciuni a călugărilor franciscani ce locuiau în clădire, bucătăria, spălătoria, o sală multifuncţională... Pereţii erau acoperiţi aproape în întregime cu lucruşoare de artizanat ce îţi luau ochii; mici opere de artă făcute de copii. Aproape de intrare era realizată rădăcina şi trunchiul unui arbore ale cărui crengi se întindeau apoi pe toată lungimea pereţilor. Copacul anotimpurilor. Am trecut prin toamnă, iarnă şi primăvară. Vara se afla pe alt coridor şi nu am întâlnit-o. Totul în jur era curat lacrimă şi încă expresia rămâne în urma realităţii. Dincolo de curăţenia din Centru se află altă realitate. Aveai nevoie doar de câţiva paşi ca s-o observi. Ca s-o înţelegi, aveai nevoie de ceva mai mult. Și de explicaţiile Alexandrei.

Alexandra Marchiş este asistentul social care m-a călăuzit printre activităţile de acolo, făcându-mă să înţeleg aspecte dincolo de locul comun care a devenit expresia „activităţi social-umanitare”. „O problemă socială”, îţi spui. „Cineva se ocupă de asta, nu?”, iar problema e împinsă la marginea grijilor cotidiene, undeva la limita uitării. Suntem de-acord că „Societatea trebuie să facă ceva, e inuman ce se întâmplă!” şi, cu asta, ne adormim conştiinţa. În realitate, societatea care face ceva sunt oamenii care, la fel ca Alexandra, muncesc acolo. Alexandra nu folosise cuvinte pompoase, nu ridicase în slăvi Centrul şi nici personalul ce-l deservea. Relatase fapte, lăsând deoparte orice patos. Era treaba mea, dacă din răspunsurile sale înţelegeam rostul muncii lor. Lucrau cu copii de grădiniţă, şcolari, adolescenţi care abandonaseră şcoala sau tineri care abia se eliberaseră din închisoare. Ajutau tinere mame şi consiliau orice adult care le cerea ajutorul.

De două ori pe an băteau toată Craica, intrau în fiecare colibă, pentru a afla exact situaţia şcolarizării copiilor. Aproape tot personalul din Centru avusese păduchi, fusese muşcat de purici, o colegă luase scabie, dar asta nu-i împiedica să-i îmbrăţişeze şi să-i pupe pe copii atunci când le serbau zilele de naştere.

Intrarea mea în încăperea în care copiii mai măricei îşi exersau abilităţile practice nu a creat emoţii deosebite. Poate doar copilei cu care vroiam să schimb câteva cuvinte, o fetiţă isteaţă de 12 ani, înaltă şi bine făcută pentru vârsta ei. Restul au salutat, la atenţionarea unei doamne pedagog, cu un rutinat „Buunăă ziiuaa!”, pe urmă s-au prefăcut preocupaţi de treburile lor, aşteptând curioşi să vadă ce vrea ziaristu’. Fetiţa avea părul lung, prins în coadă şi purta un tricou roz, cu mâneci lungi, nepotrivit pentru vremea de-afară. Stătea cu spatele la mine. Nu i-am văzut faţa, pentru că nu s-a întors să mă privească, pentru că era ruşinată şi pentru că nu vroia să aibă de-a face cu ziaristu’ din cauza căreia colegii o luaseră la mişto. Ce dacă se descurca mai bine la şcoală şi era mai dezgheţată, ziaristu’ putea sta la discuţii mult şi bine, dar nu cu ea. Să-şi găsească alt fraier de care să râdă colegii. Mai târziu am înţeles că nu trebuie să vorbesc cu ea, de fapt cu niciunul din copii.

În sală se vorbea cu accentul specific interjecţiei: Dic, mo! Încercam să găsesc câteva cuvinte pentru a mă adresa copiilor. Acoperind zumzetul general, în încăpere a răsunat izbucnirea unui băiat care se ciorovăise până atunci cu o fată ceva mai mare decât el: „Ce-i tu, eşti pă ciclu’?”. O izbucnire care într-o sală de clasă aflată cu câteva străzi mai spre nord ar fi stârnit rumoare, aici era expresia normalităţii. Râsete. Nu s-a formalizat nimeni. Toate ideile din capul meu fugiseră afară, iar eu m-am luat după ele, pretextând că nu am destul timp acum pentru a sta de vorbă cu copiii.

Știam povestea fetiţei, de la Alexandra. Tot de la ea ştiam şi alte poveşti... Iniţial, umblasem după un caz spectaculos, ceva despre un copil al străzii cu o întorsătură fericită a destinului. „Ţiganii nu-şi abandonează niciodată copiii, pe Craica n-o să vezi aşa ceva. Sunt familii şi cu câte 12 copii.”, mi-a spus Alexandra, parcă reproşându-mi că nu mă aflam în locul potrivit, dacă eram în căutarea unor poveşti hollywoodiene.

Fetiţa nu era de pe Craica, venea la Centru de la grădiniţă, iar acum mergea pe-a VI-a. Era o ţigăncuşă curată şi locuia la blocuri, în chirie, într-un apartament social pe care mama ei se încăpăţâna să-l ţină cu ajutorul social de 250 de lei şi cu alocaţiile pe care ea şi încă cinci fraţi le primeau de la stat. Mama mai scotea un ban din micile lucruşoare pe care le confecţiona cu bani luaţi cu împrumut şi pe care le vindea de Mărţişor, de Paşte şi de Crăciun, la colţ de stradă. Nu avea autorizaţie, dar până acum scăpase de amenzile gardiştilor. Nu acelaşi noroc îl avusese cu amenzile pentru că n-avea bilete pe autobuz, din acestea strânsese destule. Mama reuşea să ţină în casă apa, curentul şi gazul şi asta conta mult pentru fetiţă. Datorită mamei, nu era nevoită să facă duş sau să-şi spele hainele la Centru, ca majoritatea copiilor. Mâncarea însă îi prindea bine, la fel şi pachetele cu alimente pe care le primea de câteva ori pe an. Reuşea să se descurce cu şcoala, dar mama nu ştia să scrie si să citească aşa că avea nevoie de ajutor la lecţii. Când o copleşeau furiile, avea nevoie şi de ajutorul doamnei psiholog. Cea mai mare dintre surori se căsătorise şi locuia în altă parte. Altă soră era mai mult în străinătate, dar nu ştia ce servici are acolo. De la ea avea un nepoţel. Tatăl ei murise demult şi un alt bărbat locuia acum la ei. Era plecat mai mereu după băutură. Probabil că o găsea destul de greu pentru că nu prea dădea pe-acasă.

La Centru îi ajuta pe copiii mai mici la lecţii. Nu o deranja şi ştia că e destul de isteaţă pentru asta. Și pe ea o ajutaseră copiii mai mari. În fiecare zi, o doamnă învăţătoare, de la şcoala din cartier, venea, pe gratis, pentru a-i ajuta pe cei mici. Cine ştie? Poate când va fi mare se va face învăţătoare şi va veni la Centru să-i înveţe carte pe cei mici. Dar ea nu va veni pe gratis, se săturase de lipsa banilor. Poate că nu va trebui să vină deloc, poate că, atunci, toate mamele vor şti să scrie şi să citească şi-şi vor ajuta singure copiii.

Ziaristu’ ăla făcuse bine că nu mai venise s-o bată la cap cu întrebări, în schimb îi trimisese o carte, Harry Potter şi Piatra filozofală. Îi transmisese că-i va trimite şi următorul volum, dacă va scrie o descriere de-o pagină a eroului principal. Nu-şi făcea griji, citea bine şi n-avea multe greşeli la scris. Cine n-are? Dar nu se dădea-n vânt după carte, şi aşa văzuse filmul, iar în viaţa ei nu funcţiona magia. Poate o să le citească celor doi frăţiori vitregi, mai mici. Poate o va schimba pe o îngheţată. Pe căldura asta...

Pe căldura asta, maşina parcată în plin soare se încinsese încât abia puteai să ţii volanul în mâini. Aruncătorii de bănuţi fuseseră alungaţi din locul umbros de o dubă albă. Căutam în minte o terasă în apropiere de casă. O bere rece avea să mă răcorească, a doua poate îmi va linişti conştiinţa. „Pe bune, societatea ar trebui să facă ceva pentru copiii ăştia, suntem cu toţii de-acord cu asta!”

Centrul Comunitar „Sf. Francisc de Assisi”, Baia Mare

Este o parte a organizaţiei neguvernamentale Caritas, al cărei sediu central se află în Satu Mare. Activitatea din Baia Mare este structurată în patru componente principale:

Grădiniţa are 40 de copii, împărţiţi în două grupe de care se îngrijesc două educatoare prin Inspectoratului Școlar Judeţean.

Centrul de zi are în vedere clasele I–VIII şi, alături de alte activităţi, pune accent pe recuperarea şcolară.

Grupul de tineri cuprinde 15 fete şi 15 băieţi cu vârste între 13 şi 20 de ani care beneficiază de consiliere de grup şi individuală, de îndrumare în orientare şcolară (a doua şansă), profesională, educaţie pentru sănătate, educaţie sexuală. Sunt organizate ateliere practice, de creaţie, de bucătărie, de zugrăvit, de curăţenie. Obiectivul de bază este reinserţia socială a celor ieşiţi din centre de reeducare, obţinerea unui loc de muncă.

Grupul de mame tinere se îngrijeşte de zece mame între 16 şi 25 de ani.

Centrul oferă sprijin în creşterea şi educarea copiilor, consiliere psihologică pentru tinerele mame, servicii de spălătorie şi igienizare, bunuri necesare creşterii copiilor.

Finanţarea activităţilor se bazează pe fondurile obţinute de la Ministerul Muncii, Familiei şi Solidarităţii Sociale, proiecte şi fonduri proprii.

Partea cea mai consistentă a finanţării este acordată de Guvernul Elveţiei prin Fondul Elveţian.

„Munca de asistenţă socială nu îţi va garanta niciodată un rezultat imediat, e un proces complex, de lungă durată, în care trebuie să îţi propui o intervenţie clară şi realistă. E o muncă ce nu poate fi cuantificată în numărul de persoane ajutate, în numărul de prezenţe de pe un tabel. E mai degrabă o muncă care îţi oferă satisfacţii întârziate, obţinute prin paşi mici şi bine planificaţi.”

Asistent social, Alexandra Marchiş