• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 21 Septembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 11 Decembrie , 2020

Câteva M I N U N I săvârşite cu oameni pe care i-am cunoscut (I)

Minunile sunt fenomene, evenimente şi fapte care depăşesc legile naturale ale firii şi se petrec doar cu puterea şi cu voia lui Dumnezeu. Manifestarea lor ţine de latura supranaturalului, suprafirescului şi Dumnezeu le face şi le îngăduie cu scopul de a întări Descoperirea făcută de El oamenilor, de a întări credinţa oamenilor în Dumnezeu.

Omul fiind fiinţă liberă, Dumnezeu doreşte să fie căutat şi omul să creadă în El liber. Dacă ar face minuni la tot pasul, omul ar crede în Dumnezeu irezistibil, i
s-ar anula libertatea de voinţă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi n-ar avea nici un merit personal. De aceea Dumnezeu se lasă căutat şi rar intervine suprana­tural cu mi­nuni în viaţa oamenilor. Mai mare plată va primi cel ce crede liber decât cel constrâns de vreo mi­nune. „Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut” (Ioan 20, 29) zice Mântuitorul lui Toma.
„Minunile sunt pentru necredin­cioşi”. Minunile vin în ajutorul sporirii în credinţă a celor mai slabi în credinţă, dar şi aceştia trebuie să aibă o anumită credinţă, o anumită disponibilitate de a crede în posibilitatea săvârşirii minunilor. Pretenţia ca Dumnezeu să facă minuni la tot pasul este o dovadă a necredinţei sau a puţinei credinţe şi păcat prin care necredinciosul îl ispiteşte pe Dumnezeu, asemenea răstignitorilor care strigau: „Huo! tu, cel ce dărâmi templul şi-n trei zile îl zideşti… co­boară-te de pe cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 29,32).
Altfel, minuni întâlnim la tot pasul şi tot ce ne înconjoară este minunat şi în tot ce ne înconjoară îl putem ve­dea pe Dumnezeu şi lucrarea Lui.
Eu îl văd pe Dumnezeu în firul de iarbă, în bobul de clorofilă. De ce bobul de clorofilă e verde şi nu… albastru de pildă, sau de altă culoare? Îl văd pe Dumnezeu în imensitatea spaţiilor dintre corpu­rile cereşti. Intre corpurile cereşti distanţa se măsoară în ani lumină. Un an lumină este egal cu distanţa pe care o străbate lumina într-un an. Viteza luminii într-o secundă este de 300.000 km, înmulţit cu 3.600 de secunde într-o oră, înmulţit cu 24 de ore într-o zi, înmulţit cu 365 de zile într-un an. Ne dă 9.460.800.000.000 km. Între corpurile cereşti distanţa este de mii şi milioane de ani lumină şi când ne gândim că numărul corpurilor cereşti este de miliarde de miliarde, ştiut doar de Dumnezeu. Vrem minune mai mare?
Îl văd pe Dumnezeu şi lucrarea Lui minunată în varietatea policromiei. Câte culori şi cât de variate sunt ele în creaţie!? Îl văd pe Dumnezeu în germenele de viaţă din plante, din animale şi din oameni. Cum moare bobul unei plante din care apoi răsare alta nouă? Şi tot aşa de mii de generaţii şi mii şi mii de ani.
Cum într-o singură sămânţă,
într-un singur om a existat potenţial întreg neamul omenesc? Îl văd pe Dumnezeu în bobul de rouă, în varietatea speciilor etc. Succesiunea anotimpurilor, precizia cu care se mişcă în univers corpurile cereşti, acestea nu-s minuni?
Fiinţa umană, cu raţiune şi voinţă proprie, cu sentimente şi instinct de conservare, grai articulat şi celelalte însuşiri, nu este aceasta cea mai mare minune a lumii? Este o minune faptul că fiecare om este fiinţă unică şi irepetabilă, adică, de la Adam şi până la sfârşitul lumii, nu s-a născut şi nu se va mai naşte un om ca oricare dintre noi. Trebuie doar să credem şi să zicem: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda mi­nunilor Tale!”.

Şi totuşi, omul cu necredinţă sau credinţă puţină, ar vrea ca Dumnezeu să se manifeste izbitor, spectaculos în creaţie: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui nu voi crede” (Ioan 20, 25). Numai că în urma vederii şi a pipăirii, credinţa dispare şi devine ştiinţă. Meritul este al lui Dumnezeu care ne-a dat certitudinea şi nu al nostru că L-am cunoscut şi
L-am urmat crezând liber, necons­trânşi de minuni.
Dumnezeu poate şi azi să facă minuni şi face la fel de mari ca şi atunci, dar când crede El că este necesar, nu când vrea curiosul sau necredinciosul să-şi satisfacă setea de senzaţional, sau cum ar spune părintele Steinhardt: „Dumnezeu să răspundă la telefon când vreau eu”. Tu, Dumnezeule, fă ceva minunat ca să-mi satisfac curiozitatea eu necredinciosul şi după aceea dacă voi crede bine, dacă nu, voi rămâne cum am fost. Ce neîn­ţelepciune!
Dumnezeu a făcut atunci minuni şi profeţii – care şi ele sunt minuni - pentru ca Descoperirea Lui să fie demnă de crezare şi pe lumea păcătoasă şi coruptă s-o abată către El şi învăţătura Sa. Azi, ne lasă ca Revelaţia pe care a făcut-o oamenilor s-o acceptăm liber şi astfel plata noastră va fi mai mare decât dacă Dumnezeu ne-ar fi constrâns să credem prin minuni. Ce nevoie avem noi de minuni dacă credem în Descoperirea, în Revelaţia făcută de Dumnezeu oamenilor?
Un om al lui Dumnezeu crede şi ascultă de El fără a avea pretenţia ca la tot pasul să se întâmple ceva minunat când… minunat este absolut tot ce ne înconjoară.

 

*

Era prin anul 2000, când într-o duminică s-a organizat la Biserica „Sfântul Iosif Mărtu­risitorul” din Baia Mare un pelerinaj la Biserica de Sare din Ocna Dejului. Cei care citiţi şi doriţi, să căutaţi când veţi avea prilejul s-o vizitaţi; sculptura în sare este foarte frumoasă şi bi­serica are un iconostas din lemn de tei sculptat foarte frumos.
Părintele paroh m-a rugat să-i însoţesc pe credincioşi. M-am scuzat pe motiv că nu aveam bani pentru transport, la care părintele a insistat:
- Nu trebuie să plăteşti nimic, ci doar să-i însoţeşti pe pelerini în calitate de preot şi la momente potrivite să te rogi împreună cu dânşii. Am acceptat, am slujit împreună cu preotul paroh în Biserica de Sare din Ocna Dejului – un spaţiu divin amenajat sub purtarea de grijă a Sfintei Varvara protectoarea minerilor – după care am plecat şi la sfânta mănăstire de la Nicula. Era în după masa zilei, lume puţină şi posibilitate de a vedea şi atinge în tihnă icoana făcătoare de mi­nuni a Maicii Domnului despre care auzisem că la foarte mulţi le-a fost de mult ajutor deşi, trebuie s-o recunosc, eu nu eram nici neîncrezător, dar nici cu o foarte mare convingere că face atâtea minuni.
Eu ca preot, cu epitrahilul în gât, am rostit împreună cu pelerinii, mai multe rugăciuni către Dumnezeu şi Maica Domnului, după care fiecare am trecut pe la icoana făcătoare de minuni s-o sărutăm, s-o atingem şi eventual să mai zicem rugăciuni, nu nea­părat convenţionale cum obiş­nuim de obicei. Am sărutat sfânta icoană, m-am retras la câţiva metri pentru a nu împie­dica pe alţii s-o sărute şi m-am pus în genunchi. Şi… asemeni lui Iona – iertaţi-mi comparaţia – în pântecele chitului, am „strigat” cu o voce interioară, aproa­pe şoptită: „- Maică Sfântă, dacă-i adevărat că ai ajutat pe atâţia, ajută-mă şi pe mine!”.
M-am ridicat şi după o vreme de reculegere cu pelerinii, am plecat spre Baia Mare. Au trecut cam doi ani şi eu între timp uitasem de pelerinaj şi de rugăciunea mea fier­binte, când într-o zi bine­cuvântată de Dumnezeu, mi s-a împlinit rugăciunea întocmai cum am gândit şi cum am cerut la Maica Sfântă.
Mă veţi întreba:
- Unde-i minunea?
- Minunea este în faptul că rugăciunea mi-a fost ascultată aşa cum a cerut-o sufletul meu. Pe de altă parte, mi-a întărit con­vingerea că a ajutat cu rugăciu­nile ei pe toţi aceia despre care am auzit. Ce alte pretenţii aş mai fi putut avea? Să se manifeste suprafiresc? S-o văd aievea? S-ar fi putut arăta dacă ar fi vrut, dar am văzut-o în faptul că rugăciunea mea a fost ascultată şi s-a împlinit întocmai cum am cerut.
 

*
 

Pe vremea când în Vima Mare, judeţul Maramureş, slujea preotul Gheorghe Micu, într-o vară secetoasă, părintele a spus că în duminica ce vine v-a face slujbă şi rugăciune pentru ploaie. Ciobanul care ieşea cu oile la păşunat s-a întâlnit cu un om care l-a întrebat:
- De ce ţi-ai luat guba cu tine-n zi de vară şi pe o vreme atât de senină?
- Mi-am luat guba cu mine pentru că părintele Micu a spus că astăzi la slujbă va face rugăciune pentru ploaie.
Şi părintele a făcut rugăciune pentru ploaie şi Dumnezeu i-a ascultat-o şi a trimis ploaie, aşa puternică credinţă avea şi pă­rintele în Dumnezeu şi ciobanul în Dumnezeu şi în puterea ru­găciunii părintelui.
 

*
 

Predam religie la şcoala din Ilba, judeţul Maramureş. Copiii din clasa a VII-a din anul acela erau, să zic aşa, mai temperamentali, mai gălăgioşi, mai puţin aplecaţi către cele ale lui Dumnezeu şi de ce să n-o recunosc, nici eu nu aveam pretenţia că am fost un pe­dagog strălucit ca să-i ştiu struni îndeajuns.
Împreună cu doamna directoare şi cu părintele paroh, am organizat să-i ducem pe toţi copiii la Sfânta Liturghie, la spovedit şi la îm­părtăşit.
Fireşte, copiii au venit la şcoală fără să fi mâncat, au participat la Sfânta slujbă, s-au mărturisit – unii pentru prima oară – şi s-au împărtăşit.
După Sfânta Liturghie am avut oră cu ei şi minunea, total schimbaţi, cuminţi, liniştiţi şi ascultători. La câteva minute după intrarea în clasă, vine doamna directoare în clasă şi-mi zice:
- Am crezut că le-aţi dat drumul acasă de n-am auzit nici un pic de gălăgie.
Ce minune a făcut cu copiii ajunul, rugăciunea, spovedania şi împăr­tăşirea! Dar dacă aceste lucruri se permanentizează nu numai în viaţa copiilor, ci şi în a oricărui credincios?
Vreţi s-ajungă copiii voştri oameni de nădejde şi pe calea mântuirii? Aplecaţi-i de mici, prin pildă proprie, în toate zilele, către cele ale lui Dumnezeu.
 

*
 

Într-un sat de pe Valea Izei, Maramureşul voivodal, un om se întorcea de la câmp, cu căruţa trasă de două vaci. Trebuia să treacă Iza şi tocmai când se afla în mijlocul râului, aude clopotul de vecernie. El ştia că din acel moment, începe sărbătoarea zilei următoare şi nici una, nici două, opreşte vacile, scoate resteiele de la jug şi mână vacile acasă, lăsând căruţa în mij­locul râului. Mulţi oameni l-au luat în râs, mai ales că la munte a început să înnoureze, să fulgere, să tune şi să se stârnească furtună, ceea ce s-a şi întâmplat. Omul a rămas neclintit în convingerea că Dumnezeu îi poartă de grijă şi că după glasul clopotului nu se lu­crează, ci se merge la biserică.
Şi de la munte a venit furtună şi viitură, dar Dumnezeu a purtat de grijă, viitura a adus cu sine un copac smuls din rădăcini şi cum era vad în locul pe unde se trecea cu căruţa, copacul s-a oprit din sus de căruţă şi s-a creat o insulă cu crengi, bolovani şi pietriş încât apa s-a-mpărţit şi a curs pe de-o parte şi de alta a căruţei. Până luni, apa a scăzut şi omul s-a dus cu vacile şi şi-a adus căruţa acasă liniştit.
Fireşte că, dacă şi-ar fi dus căruţa acasă şi după glasul clopotului, nu s-ar fi întâmplat nimic rău şi Dumnezeu nu s-ar fi supărat pe el, dar am văzut în gestul său un act de o puternică credinţă în ajutorul şi puterea lui Dumnezeu.
 

*
 

O femeie din Sălniţă, judeţul Maramureş, a ajuns să fie dusă la Auschwitz odată cu evreii din Ardeal,în anii patruzeci ai răz­boiului al doilea mondial şi în vreme ce se îndrepta către came­rele de gazare cu coloana de evrei, ea şi-a făcut o sfântă cruce şi a zis: „Doamne, ajută-mă!”. Gardianul a văzut-o şi şi-a dat seama că nu este evreică. A luat-o de-o parte şi a aflat de la dânsa – s-a făcut şi anchetă – cine este şi în ce împrejurări a ajuns acolo. Aflând că este româncă şi creştină, a fost salvată de la gazare şi după război, a ajuns să trăiască în Norvegia şi în fiecare an vine în România să-şi viziteze satul şi rudele din ţară.
Aţi văzut cum cu puterea semnului Sfintei Cruci o credincioasă a scăpat de la moarte? Putem spune că n-a fost puterea lui Dumnezeu? Nu putem, şi vedem cum El întotdeauna lucrează discret şi minunat în ajutorul celor ce cred şi se roagă cu credinţă.
 

*
 

Un om din satul Peteritea de lângă Târgu Lăpuş, judeţul Maramureş, pe nume Tănăsâie, a fost la un moment dat ispitit de sectarii eretici
să-l convingă să treacă de la Bise­rica lui Hristos, la secta lor. El fiind în confuzie şi-n nedumerire, s-a rugat la Dumnezeu să-i dea un semn. Rugăciunea lui n-a fost o ispitire a lui Dumnezeu, ci o dorinţă sinceră de a se lumina. Şi Dumnezeu i-a dat un vis în care se făcea că se afla pe marginea unei prăpastii şi un om vrăjmaş cu o sabie mare ascuţită, se năpustea asupra lui să-l sfâşie şi să-l arunce în prăpastie. El nu avea cu ce să se apere, decât cu un băţ pe care l-a ridicat instinctiv atunci când omul vrăjmaş a vrut
să-l taie cu sabia. Când a ridicat băţul, acesta s-a transformat în cruce şi a dispărut şi prăpastia şi omul vrăjmaş cu sabia ucigaşă.
Este lesne de înţeles că omul a ales calea dreptei credinţe şi nu s-a mai lăsat ispitit de încercările sectarilor eretici de a-l rătăci.
Trebuie să spunem în treacăt faptul că, visele sunt de trei feluri: de la Dumnezeu, de la diavol şi din gânduri multe şi că ar trebui să avem darul bunei chibzuinţe, darul bunei socotinţe, ca să ştim care vis este de la Dumnezeu şi să ne călăuzim după el. Or noi neavând întotdeauna acest dar, ne luăm după voia lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta…”, ne lăsăm povăţuiţi de duhovnicul nostru, ca să nu riscăm să ne călăuzim după un vis care nu este de la Dumnezeu.
 

*
 

Veţi înţelege uşor de ce de data aceasta, nu voi da nume de persoane şi de locuri.
O femeie avea patru copii şi a rămas însărcinată cu al cincilea. Nu îi era într-adevăr foarte uşor, dar deşi Dumnezeu le poartă tuturor de grijă, nefericita de ea s-a lăsat ispitită ca ultima sar­cină s-o avorteze, ceea ce a şi făcut.
Când s-a întors acasă de la spital, a primit veste că copilul cel mare a făcut o puternică criză de epilepsie şi ea a înţeles că s-a întâmplat tocmai în ceasul în care ea săvârşea avortul.
Vă puteţi da seama ce greutate dublă apăsa pe sufletul ei acum. Pe de o parte mustrarea conş­tiinţei că şi-a ucis propriul copil, pe de alta, durerea bolii copilului cel mare, care putea să fie pedeapsă pentru crima comisă.
N-au fost acestea semne şi mi­nuni de la Dumnezeu? Au fost, numai de ar învăţa din ele toţi cei ce au nevoie să înveţe.
 

*
 

Nici de data aceasta nu-mi pot îngădui să dau nume de persoane şi locuri, dar sunt convins că voi fi crezut pe cuvânt.
Un om lucra la fân. Era vară, soare şi căldură. Pe la amiază până să se usuce fânul, s-a aşezat la umbra unui nuc să se odihnească. Între timp l-a prins somnul din care a fost deşteptat de o neprevăzută ploaie. Revoltat că i-a plouat fânul, s-a urcat în nuc şi-n neînţe­lep­ciunea lui a zis către Dumnezeu:
„- Coboară-Te şi Te bate cu mine”. Din iubire Dumnezeu
l-a mustrat, că omul a căzut din copac şi din lovitură a rămas cu un fel de paralizie toată viaţa, încât, nici cu­reaua încălţămintei şi nici cin­gătoarea la brâu nu şi le mai putea dezlega singur.
În urma acestei mustrări, omul s-a smerit şi s-a căit şi de bună seamă că Dumnezeu până la urmă l-o fi iertat.
Niciodată nu trebuie să ne supărăm pe Dumnezeu, sau să ne revoltăm împotriva Lui. El plouă fânul şi tot El îl usucă. El putea să facă să nici nu crească iarba.

*
La Biserica „Sfântul Iosif Măr­turi­­sitorul” din Baia Mare, unde particip în fiecare vineri la Sfânta Slujbă a Maslului de obşte, vine o mamă cu un prunc de vreo patru-cinci anişori, care avea un plânset nefiresc, un plânset care lăsa să se înţeleagă că este lucrarea celui rău. Ori încotro se ducea, ori încotro se întorcea mama cu copilul, el era ne­mul­ţumit de toate şi nimic nu-l putea linişti. Nimic nu-i putea stârni o curiozitate care să-l facă să se liniştească şi m-a întrebat femeia ce să facă. I-am spus să vină şi să-l aducă mereu, la fiecare Sfântă Slujbă a Maslului în ideea că în timp se va obişnui, şi Dumnezeu îşi va pune mila
şi-l va face sănătos. Dar ea zicea:
- Ce să fac pentru că plânge şi deranjează şi pe ceilalţi cre­dincioşi. I-am spus că atunci când va plânge mai deranjant să se îndepărteze cu el şi după ce totuşi se va linişti cât de cât, să-l aducă iar la rugăciune.
Azi aşa, vinerea următoare aşa, până ce cu vremea s-a obişnuit. El vedea, de la un timp, că toţi credincioşii tac şi ascultă în linişte rugăciunile şi doar el nu tace. Şi văzând la un moment dat că numai el plânge, a început să facă şi el ca ceilalţi, să tacă şi să asculte liniştit. Cu vremea i-a trecut plânsul acela nefiresc şi s-a făcut sănătos.
Veţi zice: - Unde este minunea? Minunea este că s-a făcut sănătos ca urmare a stăruinţei, a rugă­ciunii cu credinţă şi a revărsării peste el a harului lui Dumnezeu.
De ce era nevoie să se vindece brusc sau spectaculos? Să satis­facă nevoia de curiozitate sau de senza­ţional a vreunui necre­din­cios? Nu. Dumnezeu, cum am mai spus, se manifestă discret şi fără să iz­bească privirile curio­şilor sau necre­din­cioşilor.
Ce este bine, e că s-a vindecat şi Dum­nezeu şi în acest mod şi-a arătat puterea. Totul este ca noi să stă­ruim şi să ­rămânem con­secvenţi.
 

*
 

Tot la Biserica „Sfântul Iosif Mărturisitorul” venea şi vine un credincios care are o boală des­pre care nu pot să dau detalii. Şi vine de vreo cinci-şase ani. Vă veţi întreba: - Dar de ce nu s-a vindecat?
Întâi trebuie observat că boala îl ţine atât, ca să dea dovadă că medicii n-au putut să-l vindece, iar pe de altă parte, probabil, pentru ca să-l facă să nu abandoneze.
Trebuie spus că marii sfinţi primeau încercările şi necazurile ca pe nişte binecuvântări de la Dumnezeu. Proorocul Isaia zice: „În necaz mi-am adus
aminte de tine Doamne” (Isaia 26, 16), şi sfinţii când nu aveau necazuri se simţeau abandonaţi, ziceau către Dumnezeu: „Doam­ne, cu ce te-am supărat de nu mă încerci?”.
Noi ştim că mai aproape de Dumnezeu stăm atunci când avem necazuri: boli, pagube, moartea cuiva apropiat şi iubit pe care l-am fi vrut aproape şi în viaţă etc. O actriţă spunea
într-o altă ipos­tază decât cea de artistă, că noi pe Dumnezeu adeseori îl tratăm ca pe un cojoc. Când plouă şi-i frig, îl ţinem strâns pe lângă noi, iar când e vreme bună îl uităm undeva
într-un colţ sau pe o canapea.
Dumnezeu în planul său pedagogic de a mântui lumea, din iubire, nu ca pedeapsă, mai în­gă­­duie câte un necaz în viaţa noastră ca să ră­mânem aproape de El.
Prea Sfinţitul Ioan al Covasnei şi Harghitei spunea odată, cum a întrebat pe un călugăr, ce dar şi-ar dori de la Dumnezeu, şi el a răspuns:
- Să-mi pierd vederea. Aşa înţe­legea el că s-ar feri mai mult de ispite şi ar rămâne şi mai aproape de Dumnezeu.
O femeie păcătoasă şi care-şi petrecea viaţa în tot felul de plăceri şi pofte nepermise, a fost la un moment dat lovită de orbire. După aceea nu şi-a mai putut permite distracţiile păcătoase de până atunci şi a început, vrând-nevrând, să-L caute pe Dumnezeu şi Bise­rica. Se ducea la biserică în fiecare duminică şi în fiecare sărbătoare, însă nu putea decât condusă de cineva fiind lipsită de vedere. Şi a întrebat-o cineva:
- Cum se face că, pe vremea când vedeai, nu mergeai la biserică, iar acum când nu vezi şi nu poţi merge decât condusă, te duci regulat, la care ea a răspuns:
- Atunci am fost oarbă când vedeam, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a luat vederea trupului şi
mi-a deschis ochii minţii şi ai sufletului. Dacă nu orbeam aş fi ajuns în „focul cel veşnic gătit dia­volului şi îngerilor lui”.
Eu nu cunosc starea acestui om care de cinci-şase ani vine şi se roagă ca Dumnezeu să-l facă sănătos, dar şi în acest caz minunea stă în faptul că stăruieşte, iar pe de altă parte în faptul că încet, încet, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, se vindecă.
Mulţi petrec viaţă păcătoasă. Dumnezeu le trimite semn de îndreptare, o boală sau altceva şi ei ar dori să se vindece brusc, pentru ca apoi să se poată întoarce la viaţa păcătoasă de dinainte. Dacă nu se vindecă brusc, unii pun la îndoială fie existenţa lui Dumnezeu, fie pu­terea vindecătoare a rugăciunii, a preoţiei slujitoare şi nu se gândesc nicidecum să re­nun­ţe la viaţa păcătoasă care i-a pricinuit boala sau suferinţa. „Dumnezeu nu vrea moartea pă­cătosului, ci să se în­toarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11).
 

*
 

Părintele Serafim Man de la Mănăstirea Sfânta Ana – Rohia, povestea despre o femeie care nu putea avea copii asemenea Elisabetei, mama Sfântului Ioan Bote­zătorul sau Sfintei Ana mama Sfintei Fecioare Maria şi du­hovnicul ei a îndrumat-o să se ducă la Sfânta Mănăstire Cernica de lângă Bucureşti şi să se roage Sfântului Calinic ale cărui sfinte moaşte se află aici.
Femeia a făcut întocmai cum a sfătuit-o duhovnicul şi nu după multă vreme a rămas însărcinată şi a născut un băieţel tocmai în ziua de 11 aprilie, ziua în care Biserica noastră îl pomeneşte
şi-l cinsteşte pe Sfântul Calinic de la Cernica. Absolut firesc, mama i-a pus pruncului numele Calinic.
Aceasta nu este o minune prin care Dumnezeu îşi arată dragos­tea şi puterea sa nemărginită? „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!”.
 

*
 

Tot aşa, un alt om din acelaşi sat, la un moment de neso­co­tinţă, în batjocură a zis că omul cu doi ochi este măreţ şi că Dumnezeu l-ar fi putut face şi cu unul singur, ce nevoie are de doi?
N-au trecut trei ore, că s-a apucat să taie nişte crengi cu fierăstrăul circular şi dintr-o mică neatenţie, o bucată de creangă i-a sărit chiar într-un ochi, pe care din acel moment, l-a pierdut definitiv. A rămas cu… unul.
Credem că acest semn, pedagogic îngăduit de Dumnezeu,
i-o fi fost spre smerenie, po­căinţă şi îndreptare.

*
Nici de data aceasta nu voi putea da detalii despre identitatea persoanei, din motive lesne de înţeles.
Într-un sat era un preot care vorbea foarte frumos la orice ocazie. Datorită acestui fapt, era cu drag invitat la foarte multe înmor­mântări, prin toate satele din împrejurimi. Mi-a povestit cum, odată, a refuzat una din invitaţii nu numai pentru că era departe şi nu avea cu ce se deplasa uşor, dar şi pentru că avea de cules merele de pe un măr, când ar fi putut amâna culesul pentru o altă zi. Dar s-a întâmplat minune. În anul următor, mărul nu numai că n-a mai făcut mere, dar s-a uscat din rădăcină. De atunci încolo n-a mai refuzat nici o invitaţie, indiferent de situaţia existentă.


*
 

Măicuţele de la Mănăstirea „Sfin­ţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Dobric, Bistriţa-Năsăud, mi-au povestit de curând cum au fost pur şi simplu bătute şi agresate adeseori de credincioşii neo­protestanţi, nu­mai ca să nu construiască mănăstirea, şi, la un moment dat, chiar le-au zis:
- Aici se va face mănăstire peste mormintele noastre.
Măicuţele şi-au continuat munca şi rugăciunea, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează dacă voieşte: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar
s-ar osteni ziditorii; de n-ar păzi Domnul cetatea, zadarnic ar veghea-o paznicul” (Psal­mul 126, 1).
Numai peste câteva luni, doi bărbaţi dintre agresori au fost împuşcaţi în Spania şi aduşi acasă morţi, iar în decurs de câţiva ani, numai dintr-o familie au murit şapte persoane.
Să ne aducem aminte cum au strigat cei ce au încuviinţat răstignirea Dom­nului: „Sângele lui asu­pra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27, 25).
Ştim ce a urmat cu tăgăduitorii lui Hristos, de la dărâmarea Ierusalimului şi a templului în anul 70 era creştină, până la holocaustul de la Auschwitz din vremea noastră.
Singura cale adevărată este Hristos cel răstignit şi înviat, mărturisit în Biserica cea una, de două mii de ani, drept mă­ritoare.
 

*
 

Ce vă voi relata acum o să vă pară poate banal, dar eu tot minune văd fenomenul. M-a marcat şi îl ţin minte.
Eram cu doamna preoteasă şi cu nepoţeii Alexandru şi Mihai la magazinul „Real”, actualmente „Auchan” din Baia Mare. Când am pornit cu maşina spre casă, m-au tot rugat să-i duc în parc la trenuleţ. Sincer, nu prea eram dispus să-i duc, şi m-am putut uşor eschiva fiindcă afară ploua; le-am zis:
„- Cum să mergem, nu vedeţi cum plouă afară?”. După care unul din ei întreabă:
- Tătucă, da’ dacă îl rugăm pe Tata Sfânt să oprească ploaia, o opreşte?
Iată-mă într-un fel de în­curcătură. Cum să zic, că nu ştiu? Într-un fel, parcă mă temeam să zic „da” şi să nu se oprească ploaia; dar am zis totuşi „da”. În următoarea clipă, ca la semnal, amândoi s-au pus în genunchi pe bancheta din spate şi au zis cu toată convingerea rugăciunea „Tatăl nostru”. N-a durat mai mult decât până am sosit în cartierul Vasile Alecsandri, unde avem apartamentul, că ploaia s-a oprit, norii s-au îm­prăştiat, a ieşit apoi soarele, pământul s-a zvântat şi, fireşte, am fost fericit să-mi duc nepoţeii în parc la trenuleţ.
Ne aducem aminte, desigur, cum Mântuitorul ne învaţă că pentru a intra în Împărăţia Ce­rurilor condiţia esenţială este de a fi precum copiii.
În loc de încheiere
Nu ştiu cât de bine este să vorbesc despre mine. În viaţa mea de două ori am fost lovit pentru Hristos; odată am primit un pumn în faţă, iar altădată nişte bocanci în fluierele picioarelor. Public nu voi da mai multe detalii, dar pot să spun că nu m-a durut deloc. Când eram copil, tata sau dascălii de la şcoală mă pedepseau pentru relele pe care le făceam şi atunci mă durea, fiindcă erau plata pentru greşelile făcute. Dar când am fost lovit pentru Hristos nu m-a durut deloc, pentru că nu aveam vină şi, în locul meu, suferea şi răbda Hristos.
Aşa se întâmplă în cazul oricăror greutăţi sau suferinţe pe care ni le asumăm de dragul şi în numele Lui. Orice cruce asumată şi purtată de dragul lui Hristos este uşoară şi urmată de lumina biruinţei şi a Învierii, pentru că o poartă şi o duce El în locul nostru.
Cruce este boala, cruce este pa­guba sau sărăcia, cruci sunt mun­ca, postul, spovedania, căsătoria, naşterea de copii sau creşterea şi educarea lor; dar toate sunt uşoare şi urmate de răsplată, pentru că Hristos este Cel ce ne ajută să le purtăm sau le duce în locul
nostru.

Pot să mărturisesc, fie că voi fi sau nu crezut, că am avut forţa de a-i iubi, de a-i ierta pe cei în cauză ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Am avut forţa de a mă ruga pentru ei şi am făcut-o cu dis­creţie, la atâtea Sfinte Liturghii. Acestea au fost însă posibile numai pentru că Hristos le-a făcut în locul meu. Hristos i-a iubit, Hristos S-a rugat, El i-a iertat; eu am fost doar instrumentul prin care El le-a săvârşit. Am zis de atâtea ori în sinea mea: „De mi-ar ierta Bunul Dumnezeu multele şi marile păcate, măcar cum le-am iertat şi eu pe ale lor”, sau: „De m-ar iubi Bunul Dumnezeu cum i-am iubit eu pe cei ce m-au lovit pentru Hristos!”.
Şi, ca să fiu sincer până la capăt, va trebui să spun că n-am avut aceeaşi putere faţă de cei ce m-au supărat din alte raţiuni. Dar „Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i mântuiesc pe unii” (I Corinteni 9, 22) şi „Pe toate le pot întru Hristos Cel Ce mă întăreşte” (Filipeni 4, 13).
Mântuitorul ne învaţă zi­când: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este împă­răţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.
Bu­curaţi-vă şi vă ve­se­liţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 10-12).
Plata pentru păcate doare, suferinţa pentru Hristos nu. Şi acestea sunt tot minuni şi încă unele dintre cele mai mari.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să le vedem şi să învăţăm din ele!

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.