• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 09 Decembrie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 18 Octombrie , 2021

CAROL I, primul rege al României

Carol I de Hohenzollern - Sigmaringen a avut cea mai îndelungată domnie din istoria țării. În cei 48 de ani cât a condus țara, România şi-a cucerit Independența de stat, a devenit monarhie constituțională şi s-au pus bazele consolidării statului român modern. Carol I este considerat de majoritatea istoricilor cel mai mare om de stat al României, căci regimul politic pe care l-a promovat a asigurat dezvoltarea țării noastre pe o linie democratică şi demararea unui amplu proces de modernizare a statului.
Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern - Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi al principesei Jose­phine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei şi cu numeroase familii domnitoare din Europa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857, termină cursurile Școlii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până în 1866 va fi ofițer al armatei germane. Întreprinde călătorii în mai multe țări europene pentru a lua cunoștință la fața locului cu progresele înregistrate în arta militară. Apoi, după această perioadă, îşi completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie. Prințul Carol a participat la Al Doilea Război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei Fredericia şi al Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul pentru Independență al României. Familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franței Napoleon al III-lea, iar România era puternic influențată de cultura şi politica franceză. Așadar, recomandarea de către Napoleon a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.
După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C. Brătianu este trimis de urgență la Düsseldorf pentru a obține con­sim­țământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.
Între timp, la București, în ziua de 30 martie, Locotenența Domnească publică o proclamație către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prințului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor, cu drept de moștenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abțineri. Totodată, în urma dezbaterilor Adu­nării Constituante, 109 depu­tați s-au pronunțat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au abținut.
Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm îi recomandă lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneață de a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor.
Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveția, la Zürich, țară cunoscută pentru neutralitatea sa în orice conflict eu­ro­pean. Aici, el obține un pașaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeții, căci tânărul principe risca în orice moment să fie prins de autoritățile austriece.

Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlnește cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de așteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, iar apoi să se îndrepte spre Capitala țării al cărei domnitor urma să fie.

Carol ajunge la București pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul Mogoșoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile orașului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mul­țimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o ședință extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a Loco­tenenței Domnești şi a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de președintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa așezată în fața tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citește formula de jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituțional”. Carol pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”. Astfel, Carol I de Hohenzollern - Sigmaringen devine dom­nitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanței Naționale, tânărul domnitor rostește o frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!” (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_I_de_Hohenzollern-Sigmaringen - cite_note-6).
Într-o scurtă alocuțiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.

Pe plan intern, Carol I a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare, a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învățămân­tului, a culturii, precum şi pentru formarea tinerei generații de intelectuali. Pe plan extern, a acționat pentru afirmarea autonomiei şi întărirea prestigiului internațional al statului. În timpul Războiului pentru Independență, Carol a avut cele mai importante merite în des­fă­șurarea operațiunilor militare.
Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural. Sistemul de gu­ver­nare stabilit prin Constituţia din 1866 a introdus în ţara noastră regimul monarhiei constituţionale, care a evoluat pe o linie democratică.

Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată şi credincioasa lui soţie Elisabeta. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia împăratului german Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”. Totodată, Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma: „Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca nişte lovituri de biciu [...] Pot spune, fără nici o exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi de zi, supt aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele”.

Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni Principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927.


Surse: enciclopediaromaniei.ro, wikipedia.ro

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.